Sufletul îşi dă jos mănuşile...

(Sursa foto: photobucket) 

"Lacrimile sunt cuvinte pe care sufletul nu le poate exprima!"

Când te gândeşti că toate au început în urmă cu un an..., aproape de un Crăciun.

M-a întrebat o prietenă..."ce s-a întâmplat?", dar mi-e atât de greu să spun ce s-a întâmplat. Poate a fost un ceas greu şi negru sau un prag pe care nu am avut maturitatea să-l trec cu bine. Nu ştiu. Ştiu doar că au fost oameni care ar fi trebuit să mă înţeleagă, să mă susţină indiferent de locul unde mă aflam. Eu aşa aş fi făcut. Ştiu doar că ar fi trebuit să caut şi mai mult soluţii. Ştiu doar că ar fi trebuit să merg zilnic să depun cerere de locuinţă şi nu să aştept ... Ar fi trebuit să nu accept ideea de a mă întoarce sperând în miracole. Ştiam dinainte conceptul "te ajut, dar cum vreau eu"... - acum trăiesc într-o lume a altora, a celor care au visat mereu pentru mine. Da...!
La urma urmei...nu dau vina pe nimeni decât pe mine.
Trebuia să ştiu că aşa va fi şi trebuia să ştiu că dacă eu nu lupt să rezolv problemele apărute, pe alţii nu îi va interesa.
Pe cineva totuşi a interesat şi mi-a întins o mână pentru a mă ridica din golul finaciar şi sufletesc în care m-am aflat şi mă aflu, iar pentru asta...niciodată nu voi avea cuvinte însă, eu nu sunt omul care să las pe spatele cuiva toate grijile mele - oricum am lăsat prea multe!
Mereu am fost o luptătoare, am crezut în mine, în faptul că pot...mereu mi-am zis că independenţa cuiva constă în caracterul propriu, dar acum...mă văd învinsă.

Grea mai e Doamne lecţia trădării faţă de tine însuţi!!!

Din ochi cad regrete fulgi albi şi cruzi. Sufletul îşi dă jos mănuşile şi-i culege încet. Undeva la gât am o aţă veche, iar el le înşiră încet, încet, mătănii pentru toate clipele atât de departe mie. Peste privire cade o ceaţă amară şi deasă - dincolo de ea sunt zile senine şi se aud râsete, cântece de leagăn şi paşi pe dale atât de cunoscute. Pleoapele se închid...şşşhttt, poate adorm azi mai repede. Nu..., inima mi-a bătut şi mai puternic a miresme de castani verzi, ţârâit de greieri şi cântări de pitulici...

Adorm acasă privind pe ferestră şi mă trezesc acasă privind pe fereastră!

Pe atunci îmi era ciudă că nu am bani să o chituiesc ca lumea să arate şi ea bine şi frumos, iar acum mi-e dor de ea aşa scorojită cum era. Nu era a mea! Era a gazdei, dar gazda era un om atât de bun şi nepământean de frumos la suflet, încât ne-a făcut să ne simţim acasă şi să trecem peste toate grijile unei tinereţi încercate!
Nu stăteam într-un cartier frumos al Focşaniului cum am stat de prima dată. Stăteam în Sud, lângă unităţile militare de unde auzeam zilnic cântări milităreşti şi croncănit de ciori, dar era atât de frumos când te învăţai cu ele. Îmi lipsesc! Vă vine să credeţi că mi-e dor până şi de ciori???
Dacă eşti atent la ele să ştiţi că sunt păsări frumoase şi interesante.

Nu departe de noi mergeam cu Augusta într-un parc. Era mai mult un loc părăsit în spatele Mausoleului, dar noi două râdeam larg, fugeam una după alta, ne jucam fotbal şi stăteam până se întuneca. În Oradea, la 5 minute de noi e Orăşelul Copiilor. O minune. Nu mai alergăm una după alta. Nu mai râdem larg şi nici fobal nu mai jucăm. Ne e dor de frumuseţea aceea fără pretenţii, de oameni simpli care îţi spun "Bogdaproste" dacă le zâmbeşti larg sau îi laşi să îţi pupe copilul pe mână, pe frunte... Da... Ne e dor de copiii ăia murdari pe faţă, pe mâini care se căţărau în copaci, iar când ne vedeau urlau cât îi ţinea gura "uite! a venit tanti care e prietena noastră! ne dă pe leagăn". Îi dădeam. Pe o parte Augusta, pe una unul din ei. Făceau cu rândul şi aşteptau frumos. Mi-a zis cineva că sunt copii răi şi gălăgioşi. Eu i-am zis că nu sunt copii răi, numai oameni mari plictisiţi. Aşa şi este. Cu mine râdeau, mă ascultau şi nu erau răi. Vorbeau frumos, iar dacă unul mai scăpa câte o înjurătură printre dinţi celălalt spunea imediat "taci mă! te aude tanti şi Augu!", iar eu le spuneam că nu e vorba de noi ci de ei. În mare a înţeles, pentru că după un timp spuneau "taci mă! nu e frumos să înjuri! oameni spun apoi că eşti copil rău!". Atunci l-am pupat pe creştet şi i-am dat bani să meargă să îşi cumpere ceva frumos. Mi-a dat banii înapoi că el nu ştia ce este "ceva frumos". Am ştiut eu. I-am cumpărat o minge de apă cu o figurină în mijloc, iar el a ţipat cât îl ţinea plămânii "uite ce minge frumoasă am primit eu!!!". Da! Mi-e dor de copiii ăia minunaţi şi de bucuriile lor sincere.

Uneori, când nu aveam chef sau timp să mergem până în parc, ne luam găletuşa şi mergeam în spatele blocului să ne jucăm cu nisip şi pietre, iar când aveam noroc, să ne întâlnim cu tanti Mariana, o femeie mărunţică, plinuţă, dar cu un zâmbet luminos plin numai de suflet!
Da..., iar ea ne alinta şi ne povestea câte în lună şi în stele şi...toate treceau!

Când stăteam acolo nici măcar nu ştiam ce e aia gălăgie. Era o linişte de mormânt. Numai câinii ne urlau noaptea. După o vreme m-am obişnuit. Îi cunoşteam după lătrat. Acum...mi-e dor de liniştea aia şi de câinii care mă făceau noaptea să ies în balcon. Ştiau e ce ştiau. Doar aşa puteau să-mi arate ce frumoasă era noaptea de pe scăunelul meu. Uneori îl trăgeam lângă pervaz şi îmi făceam cafea. Stăteam şi ascultam greierii cum ţârâiau, păsările cum se cuibăreau scoţând sunete somnoroase, iar stelele...
Şi cum spuneam mă enerva fereastra. Că era scorojită şi nu aveam bani să o chituiesc. Dacă aţi ştii cum visam că poate într-o zi, voi reuşi să scot bani de la bancă (din munca mea sau pe baza muncii mele - după ce aş fi muncit undeva...oriunde...) şi o să-mi încep o afacere în Focşani. Visam că o să ajung să cunosc şi mai mulţi oameni şi o să mă strige şi pe mine câte unul pe nume pe stradă, iar în timp...voi deveni de-a lor. Visam că voi reuşi într-o zi să am un loc al meu acolo. Nu cine ştie ce. Ceva modest, dar plin de căldură unde să mă pot bucura de cei dragi şi unde Augusta să crească fericită.

Am uitat să adaug că acest gol se accentuează şi mai mult când o aud pe Augusta la doar doia ni şi patru luni spunând: "mami...acaşă...Foşani...dol!" . O întreb: "de ce ţi-e dor iubita mamei?", iar ea zice: "bebe (o fetiţă din blocul vecin cu care comunica de la balcon), bacon (balcon), cadă, pac (parc), cra (păsări), fuje Augu pete (pietre) ride (râde)Augu. off mama...hade tati, ten (tren) uu caşa (acasă)...".
Cum să îi spun eu că ea nu mai are casa acolo unde ea se treze mereu şi se juca şi era fericită?
Mie pot să îmi spun, dar ei?
Când vede pozele cu acasă...începe să îşi frângă mânuţele şi buzele şi plânge: "Pige(plânge) Augu mami, pige Augu!"..., iar eu mă sfărâm în miliarde de neputinţe şi tristeţi!

Da... naiba să o ia de fereastră că mi-e un dor de ea de înnebunesc! Nici măcar nu aş mai chitui-o dacă ar fi să o am...