omul nimănui

(Sursa foto: internet)

oare de câte ori poate cerul să facă picaje?
adică, să se prăbuşească în noi aşa, asemeni unui şoim rănit
cu aripile deschise
fără să bată aerul
lovit în suflet de cuvântul cuiva, care-l credea doar un origami
peste nori

( cât e de greu să ţinteşti hârtii albe cu suflet?)

oare de câte ori poate trupul să facă picaje?
adică, să se adune în noi aşa, asemeni unui prunc
ce vrea să se nască
fără să se zbată
adunat în pântecul nerostit vreodată, asemeni unei rugăciuni
pictate
într-o biserică unde doar eu intru
să mă răstignesc
în vise frânte şi în neputinţe

(cât poate fi de greu să-ţi baţi singur cuie în tălpi şi-n palme,
iar apoi să urli în tine?)

desculţă şi goală de fiecare dată
trag lumea după mine ca pe o perdea
mă aşez în mine, strâng genunchii,
pun fruntea
şi mă nasc. mă nasc, mă nasc,
dar nu am nici măcar o moaşă care să mă scoată
bucăţi
din mine
să mă împartă câinilor, sau oamenilor, sau mamei,
sau pur şi simplu să mă arunce
peste şapte mări şi şapte zări

(să mă ia vântul peste tot pământul...)

pe la ferestre îmi trec firişoare de sânge şi lacrimi
cad încet
un ţipăt
s-a ridicat asemeni unei săgeţi sfârtecând cu ghearele
toată pielea în care mi s-au îmbrăcat dimineţile
liniştite de altădată

"TATĂ! DEZBRACĂ-MĂ DE MINE ŞI UITĂ-MĂ DE TOT!"

aşa, ştiu că speranţele au murit de tot
înainte să le plantez în vene,
înainte să le ud, să le cresc,
iar apoi să tot mor cu fiecare dintre ele
ca şi cum aş fi
omul nimănui!