paşii tuturor vrâncenilor

de la o vreme, viscolele mi s-au mai risipit,

iar cerul are ochii unei magnolii 

gingaşe

mă priveşte rozaliu şi prelung,

eu zâmbesc

ştergând norii grei de deasupra sufletului

cu un oftat uşor

de la o vreme am voie să visez

şi visez verde

verde precum frunzuliţele de castan

din faţa ferestrei

(fereastra care mereu dă spre acasă)

acasă e locul unde poţi fi mereu tu

şi poţi iubi

fără să râdă parcurile de tine,

sau ferestrele,

sau iarba,

sau castanii,

sau privirile celor care te culeg sub pleoape

de departe, visele mi se întorc şi ele

înflorite

îmi aduc din când în când veşti

despre cuiburile de cinteze

care pun câte un fir de iarbă peste respirări adânci,

despre oameni dragi,

care se adună serile pe băncuţă

povestind vieţi tinere,

despre pitpalacul

care îmi intrase în balcon

după ce i-am şoptit toate dorinţele

ţinându-l între palmele mele

l-am lăsat să plece

să mă povestească

dimineţilor

uneori..., 

nu întotdeauna

uneori,

pot să simt şi miresmele de clătite

pe care le făceam altădată

cu atâta drag

în timp ce ea, copila mea 

mă ţinea de colţul de la mânecă

ridicând către mine

o lume mare care clipea, cu sclipiri negre muratice, 

cât un univers

fără nici o urmă de pată...doar senin!

alteori aud...

aud vântul la fereastră,

fanfara

şi uşa vecinei cum se închide în sunetul

unor râsete de copii
aud toate clopotele bisericilor
cum bat în mine
cea de pe Bulevardul  Gării
o aud ca pe o şoaptă caldă,
iar cea din Sud
ca pe o amintire dragă

aud Siretul

şi Milcovul

şi paşii tuturor vrâncenilor 

pe sub fereastra sufletului meu

îi auziţi cât de frumos păşesc?

asemeni unor adieri frumoase...