Dimineaţa îşi mijea răsăritul undeva departe. Melancolic, călduţ şi stingher. Ca o femeie care se ridică din aşternuturi învăluită în mătasea unor gânduri şi îmbrăţişări proaspete. În jurul ei, şalul stă pe jumătate căzut. Dimineaţa îi cade pe celălalt umăr. O umbră de lumină strălucitoare. Pe spate însă, îi coboară o privire cafenie şi adormită. Nu trebuie să se întoarcă. Ştie că e iubită în întregime. Aşa cum e ea. Femeie. Privirea îi încălzeşte spatele până în suflet. El zâmbeşte. Ea, se întoarce pe jumătate cu ochii mari şi îl acoperă din priviri. Peste el, soarele nu mai e mare şi portocaliu. E căprui. Toată lumina lui e căpruie. Şi vie. Cea mai vie. O poate atinge. O poate culege în privirea lui. Ea se ridică de pe şezlongul de lângă fereastră şi se apropie de pat. Paşii ei par ireali. El ridică pătura. "Haide, este încă atât de cald locul tău!". Ea se întinde alături şi îşi aşează mânuţa peste obrazul lui. Acolo, în căuşul palmei şi a privirii ei stă ghemuită toată lumea sa frumoasă. Aerul. Viaţa ei. Ea ştie. Când sub privirea ei nu va mai locui oaza aceasta de linişte şi de bine, ea va fi demult plecată. Nu îşi doreşte nici o secundă în plus lui. El îi sărută genele. "Sunt aici, draga mea! Nu plânge...". Iar ea zâmbeşte. Larg şi cald. "Aşa, vezi? Nici o lacrimă! Ia transformă-le aşa cum doar tu ştii în roua mea de dimineaţă! În apa aia vie din care eu îmi trag seninul!". Ea îl sărută pe frunte şi se ghemuieşte la pieptul lui. Mâna lui se ridică gingaş şi o cuprinde sub îmbrăţişarea sa bărbătească şi caldă. Acolo este casa ei! La pieptul lui. Iar liniştea e tot acolo. În cafeniul şi vocea aceea care cântă când o strigă şoptit pe nume. Oare mă vei şopti aşa cum ai făcut-o când eram doar doi copii?
nu trebuie să spui nimic dragul meu
în această ecuație cu "n" necunoscute
mi-am învățat de foarte mult timp, locul
stau așa, tăcută, la colțul sufletului...așteptând
să treacă timpul peste mine,
iar din pământul lacrimilor mele
să răsară flori
(doare atât de tare să fi mormânt oamenilor
ei vin, lasă vorbe adânci, rup o floare și pleacă
în urma lor în carne îți rămân doar amintirile,
privirile în care te scalzi ca într-o mare de liniște
apoi, nimic
numai tăcere)
nici tu nu trebuie să spui nimic dragul meu...
apleacă-te și rupe din mine toate florile,
răscolește-mi pământul,
întoarce-mi apele pe dos și
rupe-mă,
rupe-mă iubitul meu,
IUBITULE
(iubituleee)
în mii de bucăți
aruncă-le în cele patru colțuri ale lumilor mele,
ale lumilor tale
aruncă-le câinilor,
lupilor,
corbilor,
taie-mă cu privirea ta frumoasă
ca pe o bucată de carne vie
țipă-mă,
țipă,
șoptește-mi,
dar spune-mi ceva...
orice
spune-mi să plec,
să dispar,
să mor în mine,
să mă îngrop la picioarele tale,
ca o tăcere adâncă,
adâncă,
dar vorbește-mi dragul meu
despre orice,
despre tine,
despre o altă femeie,
despre cântec,
despre un cer turcoaz,
despre un apus purpuriu,
despre orice..
așa cum numai tu știi să vorbești
chiar și atunci când privești zâmbind
în mine
dăruindu-mi liniştea unui cer
atât de senin și larg
dacă nu poți,
lasă-mă așa
femeia cuvânt, femeia fără chip
femeia tăcerii...
femeia ce o poți șterge cu radiera
oricând
și pleacă
deșiră-mă ca pe un șal de vise
și lasă-mă nimănui
iubitule...
era atât de multă furtună în depărtare
şi atât de multă răceală
încât nu am ştiut nimic altceva
decât
să te iau,
să mă învelesc în iubirea ta
paravan celor ce vor fi să fie
morţii din mine
şi tăcerii!
în clipa aceea, nu mai vorbea nimeni
tu plecaseşi demult
nu mai vedeam în urma ta nimic
decât umbra groasă
asemeni unei ceţi
pe care nu o puteai tăia cu nimic
poate doar cu lama unei lacrimi
tăcute
precum urletul unui câine
rămas neurlat!
şi te-ai dus,
ţi-am pus doar pe umăr o clipă de senin
să o ai de răscruci grele
şi, te aştept...
nu contează timpul sau locul
din suflet îmi cad gânduri galbene
zimţi de dor adânc,
uneori, la asfinţit, când ies păsările
din mine
se deschid flori din colţ de privire
şi se apleacă peste pământ
peste tot pământul tău
treci săgeată prin mine
de la dreapta la stânga,
de sus în jos
nu ştiu unde eşti acum
ştiu doar că ea ştie
ea
cea care deschide şi închide porţi de iubire
sub sânul meu stâng
şi sângerează uneori
când nopţile cad asemeni unor cortine de frig
şi teamă,
iar pescăruşii îmi ciugulesc
şoaptele
pe unde-ţi porţi sufletul, dragul meu?
cât de mari sunt cerurile sub care te plimbi?
ştii tu, că eu pot încăpea sub o frunză?
mi-e dor...
lipsa zapada -
alb cu sanii si copii
derdelus lucios.
.....
Nu voi uita niciodată când am conştientizat prima zăpadă. Mi se părea că acolo sus este cinva care poate face magie. Atâta delicateţe şi gingăşie în fulgii de nea. ne amintesc mereu cât de scurt şi fericit ar trebui să fie drumul prin viaţă. Ca un zâmbet mare şi alb. Senin. Care te ţine conectat la bucurii! Când nu este zăpadă, îmi rămân beculeţele. Sunt seri pe care mi le ptrec fotografiindu-le, privindu-le şi bucurându-mă de ele ca şi un copil mic. La început erau beculeţe firave...doar lumini albe, micuţe. Acum, au diverse forme. Stele, fulgi, culori. Un joc de culori şi amintiri peste străzi şi privire. Copaci care par îmbrăcaţi în basme. Şi colinde. Acum e 268. O stradă unde visele se derulează frumos...ca o poveste mereu repetată...
Nu ştiu alţii cum sunt, dar mie îmi plac
"vechiturile"...cu gust de copilărie şi frumuseţe. Sunt ca un anticar.
În sufletul meu adun mereu lucruri de altădată. În inima mea păstrez
cufere cu miresme ce pot răzbate zeci de ani ca şi când acum
le-ai scoate din cuptorul inimii ca pe o pâine caldă. Iubesc emoţiile
vechi cu margini dantelate asemeni unei rochiţe de mac. Melodiile vechi
asemeni unui disc de patefon care răzbate gălbui din noaptea anilor, o
lună mare şi melancolică peste visele noastre. Mi-e dor de gustul
dulceag-amărui al gândurilor şi simţurilor de altădată, al iubirilor şi
sentimentelor cu tăria unui vin vechi, uitat undeva în raftul unui beci
unde, dacă baţi de trei ori din călcâie totul se poate transforma în
magie! În magia omului cu vise unde se regăseşte mereu mirosul unor
cărţi îngălbenite de timp... În mine timpul e amorţit şi se poate simţi
mirosul unei biblioteci în care totul e atât de relativ...
La vârsta de patru anişori, pe poarta Teatrului Oleg Danovski din Constanţa, intra o fetiţă cu vise frumoase, cu dragoste pentru dans, care nu peste mulţi ani, va ajunge să reprezinte România pe multe scene ale lumii.
Mulţi români cunosc cine le sunt sportivii de performanţă, muzicienii de elită, dar nu ştiu, că dincolo de cortinele scenelor, ţara aceasta este reprezentată de copiii cu adevărat talentaţi care îşi pun visele în vârfurile sufletului şi...plutesc!
Nu ştiu câţi dintre voi aţi auzit de Diana Ionescu, dar, ea cu siguranţă merită să fie văzută, admirată şi aplaudată de către mulţi oameni...atât aici în ţară, cât şi dincolo de graniţele ei.
Pe Diana am cunoscut-o aboslut întâmplător. Ne-a adus aproape dragostea faţă de muzică. De muzica lui Ştefan Stan. El este artistul care a adunat împreună mulţi oameni frumoşi şi i-a transformat în prieteni. Probabil prieteni pentru totdeauna. Muzica nu este doar o manifestare a emoţiilor şi sentimentelor este şi un alfabet comun, folosit de oamenii care vorbesc aceeiaşi limbă cu muzica...şi anume...iubirea, frumuseţea, melancolia, sentimentele.
Când am vorbit prima oară cu Diana, am avut impresia că ascult o tânără de cel puţin 20 de ani. Are o maturitate deosebită în gândire. Un bun simţ cum rar mi-a fost dat să întâlnesc şi o sensibilitate aparte.
Mi se părea că discut cu o micuţă balerină de porţelan care dintr-o dată a prins viaţă. Până şi cuvintele, rezonanţa lor mi se părea că pot să o transforme în ţăndări, dar...Diana este o balerină modelată dintr-un porţelan aparte, care nu se sparge greu. este un copil extrem de puternic, acre ştie să se concentreze, să îşi focalizeze emoţiile şi să scoată în evidenţă o artistă deosebită, o artistă deja formată...o tânără deja modelată de viaţă şi de o educaţie impecabilă. De multă dragoste!
Şi, pentru aceia dintre voi care nu ştiţi nimic despre Diana, am să vă spun despre ea câteva cuvinte...împânzite de premii şi realizări, iar apoi, am să vă las tot pe voi să vă răspundeţi la întrebarea "de ce o iubesc eu pe Diana..., de ce simt eu să scriu despre Diana"!!?
Diana Ionescu este o balerină din Constanţa care a reprezentat nu doar sufletul şi visele ei pe scenele lumii ci şi ale noastre. Ea a reprezentat România la diverse concursuri internaţionale, revenind în ţară cu premii deosebit de importante.
În presă s-au scris foarte multe articole de cancan, despre divorţuri penibile şi certuri politice de doi bani, dar despre ea s-au scris doar câteva rânduri...şi acelea...greşite! De aceea am simţit că este de datoria mea să oarat pe Diana românilor care mai au în ei un dram de dragoste pentru frumos, pentru talente adevărate şi frumuseţe sufletească. Pentru a-şi respecta şi iubi semenii, mai ales când aceştia sunt cu mult deasupra multora dintre noi...prin puterea lor de a visa şi a-şi împlini visele!
Anul ce s-a sfârşit a fost încărcat de concursuri dar şi de premii : în martie a participat la primul ei concurs important, la Bucureşti, unde a fost semifinala pentru European Star Dance Union. Diana a câştigat 2 premii importante ( II şi III ) şi s-a calificat în finala concursului internaţional care s-a ţinut în mai în Croaţia.
Pentru ea a fost o adevarătă provocare concursul din Croaţia , Dance Star World Tour 2011, Porec, unde au participat concurenţi din peste 40 de ţări .
A obţinut alte 2 premii ( I şi II ), iar juriul a răsplătit-o pentru talentul ei cu marele premiu : “Premiul Special al Juriului pentru cel mai bun Talent Feminin” al competiţiei.
Vara trecută, când toţi copiii erau în vacanţă, Diana era în sala de balet, muncind ore întregi pentru a putea să îşi continuie pregătirea şi a participat la Youth Fest Dance Mangalia, unde a fost primită în concurs cu dispensă de vârstă .
S-a prezentat pe scenă ca o adevărată artistă. O artistă care a ştiut să lase deoparte, în spatele cortinei toate emoţiile şi temerile şi care, în momentul în care reflectoarele s-au coborât asupra ei, a dat dovadă de multă, multă maturitate competiţională, câştigând în acest fel Marele Premiu al Festivalului.
Acum două luni s-a întors de la Paris unde a participat la Youth America Grand Prix , cea mai importantă competiţie de gen din lume, pentru elevi. Mulţi dintre noi, nici nu ştim că baletul este reprezentat în lume. noi ştim că baletul este doar o alră formă de a ne încânta sufletele şi ochii pe scene de teatru. Ştim doar că baletul înseamnă multă muncă, renunţări şi eforturi. Şi, atât!
Şi totuşi..., Diana Ionescu, a înfruntat în Franţa sute de tineri din Europa, reuşind să urce pe primul loc al podiumului, la categoria ei de vârstă, ceea ce înseamnă că va merge in primăvară la etapa mondială, de la New York.
Competiţia are loc între 22-27 aprilie 2012, termenul maxim de înscriere în concurs fiind 1 martie 2012.
A participat la numeroase spectacole pe scena Teatrului de Opera şi Balet Oleg Danovski, sub îndrumarea coregrafei Elisabeth Pandichi Lux din 2007 până în prezent, ultimul fiind în decembrie 2011.
Totodată, a câşstigat o bursă de studiu la Academia de balet “Princess Grace” din Monaco .
Banii necesari pentru ca Diana să ne poată reprezenta în New York sunt în jur de 2700 USD.
În această sumă constă reprezentarea României la acest nivel! Bineînţeles că România nu are nici în acest caz banii necesari pentru susţinerea tinerelor talente.
Eu sper din suflet ca acest copil să nu fie dezamăgit de către noi, iubitorii de artă şi frumos...,iar noi să îi fim aproape şi săi susţinem atât visul ei cât şi al nostru!
România are nevoie de talente, de artă ca să poată depăşi multe etape ale acestei perioade şi nu numai. România are nevoie de talenteiar ca ele să se dezvolte, să ne înfrumuseţeze, să ne dăruiască, iar noi trebuie să învăţăm să fim responsabili faţă de ele şi să le sprijinim pentru ca lumea noastră şi a lor să fie mult mai frumoasă!
Aşa cum am spus, artiştii au o inimă în plus! A lor pentru ei şi a lor pentru noi! Ca să poată zbura, artiştii au nevoie de aripi frumoase şi durabile. Ei sunt îngerii noştri pe scenă, iar noi suntem îngerii lor aici...pe scena vieţii!
Am ajutat muzica să zboare frumos! Haideţi să ajutăm împreună să zboare şi să plutească dansul! peste tot sufletul nostru, ca şi peste o scenă din Spărgătorul de nuci..., peste tot cerul emoţiilor noastre!
Zboară Diana! Desfă larg aripile viselor tale frumoase şi ia-ne sub aripile slendorii dansului tău şi pe noi!
Pentru cei care doriţi să o sprijiniţi pe Diana, datele de contact ale părinţilor ei sunt:
şi iarăşi cântă noaptea, iar stelele tresar
în timp ce luna toată de drag se înfioară
eu, te aştept să-mi vii, ca-n fiecare seară
pe pleoape să-mi cobori, în vise şi în suflet
tu' arcuş, iar eu vioară
tu mă priveşti în suflet, eu te cuprind în palme
şi lume nu mai este şi nu mai este teamă
sunt numai ochii tăi şi zâmbetul senin
mă chemi să-ţi fiu aproape, dar eu de-acolo vin
şi mă-nvelesc cu tine
să poţi să-mi fi, să-ţi fiu
în visul meu iubite, în fiecare noapte
de oriunde ai fi, tu vii să-mi stai aproape
şi mi te-ascunzi în sânge, în tot ce eu însemn
apoi mă cânţi încet, iar eu zâmbind te-ndemn
să ne dansăm iubirea
în vis sunt fericită, iar viaţa mi-este plină
de dragoste, de tine, de noi şi de lumină
nimic nu mai contează şi nu port nici o vină
căci te iubesc aşa cum nici n-aş fi crezut
a se putea iubi...
un soare cu o lună
în vise suntem doi şi doi mereu vom fi
când lumea iar adoarme şi stele vor sclipi
mă chemi să-ţi fiu aproape, te chem să pot trăi
şi mă-nvelesc cu tine să pot iar adormi
tu suflet şi eu suflet
altfel nu vreau a fi
când zorii se arată şi viaţa iar aleargă fără să-mi fi aproape,
eu, doar aşa răzbesc să o trăiesc frumos
te iau cu mine-n suflet, în paşi, în cer, în şoapte
în tot ce eu trăiesc, în tot ce eu cunosc
te las să ieşi în noapte
Adrian, vrea să locuiască în Viena. Cred că îl înţeleg de ce. Acolo e capitala muzicii şi a luminii. O lume boemă. Care te trimite în timp. Mie mi-ar fi plăcut să mă nasc undeva în timp...departe...pe vremea când el, te plimba în parc, îţi citea pe o pătură sub frunzele copacilor, te ţinea d emână, se uita în ochii tăi ajungând până în inimă şi nimeni nu se grăbea să sară la cealaltă etapă atât de repede... pe vremea când femeilor nu li se părea demodat să poarte pălării, mănuşi şi rochii largi, să înveţe să cânte la pian sau să gătească pentru soţii lor. Să se nască pentru a fi femeie, soţie, mamă.
Însă, nu m-am născut atunci. De aceea, mi-ar plăcea să locuiesc într-un oraş mic. Nici nu mi-ar păsa dacă oamenii nu îi ştiu numele. Dar aş vrea să fie înconjurat de munţi, de ape, iar oamenii să se cunoacă toţi între ei. Să fie o familie care de Paşte ciocnesc împreună ouă, iar de Crăciun cântă colinde în mijlocul oraşului lângă bradul pe care l-au împodobit împreună.
Mi-ar place să mă plimb prin cimitir şi să pun flori pe mormintele celor de acolo, iar ele să nu îmi fie străine.
Mi-ar place să duc prăjituri la cei în vârstă care nu mai au pe nimeni şi să le citesc seara. Nu vreau o viaţă pompoasă...vreau o viaţă normală, dar care să nu mă priveze de oameni speciali. Însă, îmi doresc o viaţă de prinţesă pentru fetiţa mea. Eu, am ales să fiu o Cenuşăreasă care nu alege să meargă la bal. Oamenii mari fac alegeri ciudate, dar ştiu că e alegerea lor şi şi-o asumă.
Ea însă, îmi doresc să aleagă noaptea aceea magică şi balul. Şi prinţul perfect care să o ducă de mână prin viaţă ca şi când atunci ar fi mereu prima lor seară. Până la sfârşit...dacă nu vor fi trăind cu mult şi după...
Cum spuneam...sunt un om simplu, deşi mulţi se încăpăţânează să nu creadă asta. Singurul lucru care mă scoate din notorietate şi mă pune undeva într-un loc special pe cerul vieţii este...Augusta! Doar prin ea, sunt un om deosebit. Şi prin tine, suflete, prin iubirea ta atât de frumoasă...oraşul liniştit al sufletului meu...mereu!
Pornind de la ceea ce i-am spus prietenei mele dragi, lui Ramona...şi anume că "cel mai frumos lucru în lume după faptul că poţi visa, este că nimeni nu are dreptul să râdă de visul tău. Unii oameni visează ca să aibă ceva, să realizeze ceva. Eu, constat că visez ca să pot trăi."...am ajuns la concluzia că aproape toată viaţa ne este bazată sau porneşte de la vise.
Azi, am revăzut a nu ştiu câta oară filmul "Dirty Dancing" şi m-am simţit oarecum o persoană privilegiată, dar şi tristă. Am crescut cu Michael, cu Elvis, cu Sinatra, cu Billie, cu Etta, cu Ella şi Cize, cu Mel şi Patrick. Lumea mea avea chipurile lor şi vocile lor. Totule era culoare şi vise. Zâmbet. Iubire. Multă iubire. Cu ei, nimic nu se putea întâmpla. Iar dacă se întâmpla...erau acolo. Închideam uşa, puneam în casetofon o casetă cu Elvis şi ascultam..."Love me tender". Când se termina melodia se termina şi durerea. Sau tristeţea. Dacă era foarte mare o ascultam pe Cize. Ea m-a învăţat că totul e posibil. Doar că trebuie să ai un reper de unde ai pornit. Ea cânta desculţă. Eu, cred că ar trebui să visez desculţă. Să îi vorbesc desculţă. Să îl privesc desculţă. Să nu uit. Că sunt doar un om cu vise. Frumoase. Dar, vise.
Şi, multă vreme am uitat...chiar şi acum o fac uneori...că ei, oamenii aceştia frumoşi sunt doar oameni. Şi se duc. Se duc să fie stele. Şi mă înjumătăţesc. Mă înjumătăţesc apoi şi din acea jumătate care mi-a rămas. Şi tot aşa. Şi fac lumea mea mai săracă, mai goală fără ei. Când a murit Patrick...lumea mea s-a cutremurat. Mă învăţase paşii...Unii dintre ei mi-au folosit în viaţă.
Când am văzut prima oară filmul Dirty Dancing, am crezut că a fost filmat în întregime pentru mine. Copila aceea care iubea dansul. Care tot cu Patrick l-a învăţat. Privindu-l. Apoi, şi-a luat inima în dinţi şi a dansat pe scenă. Fără trac. Doar din suflet. Însă, nu am dansat desculţă şi visul de a deveni mare dansatoare nu s-a împlinit. M-am trădat pe mine, talentul meu şi visul. Totuşi, uneori mă îmbrac frumos, îmi pun săndăluţele, închid ochii, deschid braţele şi dansez. El e acolo. Un vis. Dar este. Şi când nu este...cânt şi eu..."Sylvia... Yes Mickey... How do you call you're loverboy...Come here loverboy...And if he doesn't answer...Oh loverboy...And if he still doesn't answer...I simply say...Baby, oh baby, my sweet baby, you're the one"..., iar el apare de fiecare dată. Zâmbind. Cântând. Dansând.
Noi oamenii, suntem uneori dependenţi de vise. Ne luptăm pentru ele. Ne hrănim din ele. Unii, trăim prin ele. Eu. Eu trăiesc prin visele mele. Cine va găsi sursa lor şi o va opri, îmi va stinge şi mie stelele şi luna şi cerul. Şi pe mine. S-a întâmplat oarecum de două ori în viaţa mea. Dar am avut în suflet visul de rezervă.
Şi, în afara faptului că simt că mi-am trădat un vis, mă regăsesc foarte mult în Baby. Doar că ea e mult mai puternică. Eu sunt mai normală. Un om cu o viaţă simplă, mediocră chiar. Care nu are curajul să o ia în mână. Să o pună la punct. Să o depăşească. Nu viaţa. Ea e importantă aşa cum e. Condiţia. Pe mine nu m-a învăţat încă nimeni prin iubirea sa omul care îmi doresc să vreau să fiu. Sau nu m-a iubit nimeni atât de mult încât să îmi arate cine sunt. Eu sunt doar femeia cu vise din care se hrănesc alte vise. Femeia aceea pentru care nimeni nu a luptat să scoată în faţa sa, a lumii, a iubirii şi să strige: "O vedeţi? Nimeni nu are dreptul să o pună la colţ!"...apoi să mă urce pe scena aceea a vieţii şi să fie mândru...să fie fericit pentru gestul său. Eu am fost doar...tăcere. În toate formele posibile.
Şi ştiu, că sunt mulţi care se regăsesc în ce scriu eu. Şi acum. Şi altă dată. Sunt o carte fără coperţi care vă împarte şi vouă uneori din gustul amar sau dulce, pentru că aşa simte...
Acum însă, mă tem de un singur lucru. Iubesc desculţă. Toate emoţiile sunt desculţe. Sufletul mi-e la fel. Tristeţea. Bucuria. Exuberanţa. Toate sunt desculţe. Şi, nu am nici un vis de rezervă. Nu aş fi crezut niciodată că omul poate depinde chiar şi de un singur vis.
