(Sursa foto: internet)
Dimineaţa îşi mijea răsăritul undeva departe. Melancolic, călduţ şi stingher. Ca o femeie care se ridică din aşternuturi învăluită în mătasea unor gânduri şi îmbrăţişări proaspete. În jurul ei, şalul stă pe jumătate căzut. Dimineaţa îi cade pe celălalt umăr. O umbră de lumină strălucitoare. Pe spate însă, îi coboară o privire cafenie şi adormită. Nu trebuie să se întoarcă. Ştie că e iubită în întregime. Aşa cum e ea. Femeie. Privirea îi încălzeşte spatele până în suflet. El zâmbeşte. Ea, se întoarce pe jumătate cu ochii mari şi îl acoperă din priviri. Peste el, soarele nu mai e mare şi portocaliu. E căprui. Toată lumina lui e căpruie. Şi vie. Cea mai vie. O poate atinge. O poate culege în privirea lui. Ea se ridică de pe şezlongul de lângă fereastră şi se apropie de pat. Paşii ei par ireali. El ridică pătura. "Haide, este încă atât de cald locul tău!". Ea se întinde alături şi îşi aşează mânuţa peste obrazul lui. Acolo, în căuşul palmei şi a privirii ei stă ghemuită toată lumea sa frumoasă. Aerul. Viaţa ei. Ea ştie. Când sub privirea ei nu va mai locui oaza aceasta de linişte şi de bine, ea va fi demult plecată. Nu îşi doreşte nici o secundă în plus lui. El îi sărută genele. "Sunt aici, draga mea! Nu plânge...". Iar ea zâmbeşte. Larg şi cald. "Aşa, vezi? Nici o lacrimă! Ia transformă-le aşa cum doar tu ştii în roua mea de dimineaţă! În apa aia vie din care eu îmi trag seninul!". Ea îl sărută pe frunte şi se ghemuieşte la pieptul lui. Mâna lui se ridică gingaş şi o cuprinde sub îmbrăţişarea sa bărbătească şi caldă. Acolo este casa ei! La pieptul lui. Iar liniştea e tot acolo. În cafeniul şi vocea aceea care cântă când o strigă şoptit pe nume. Oare mă vei şopti aşa cum ai făcut-o când eram doar doi copii?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu