(Sursa foto: internet)
Pornind de la ceea ce i-am spus prietenei mele dragi, lui Ramona...şi anume că "cel mai frumos lucru în lume după faptul că poţi visa, este că nimeni nu are dreptul să râdă de visul tău. Unii oameni visează ca să aibă ceva, să realizeze ceva. Eu, constat că visez ca să pot trăi."...am ajuns la concluzia că aproape toată viaţa ne este bazată sau porneşte de la vise.
Azi, am revăzut a nu ştiu câta oară filmul "Dirty Dancing" şi m-am simţit oarecum o persoană privilegiată, dar şi tristă. Am crescut cu Michael, cu Elvis, cu Sinatra, cu Billie, cu Etta, cu Ella şi Cize, cu Mel şi Patrick. Lumea mea avea chipurile lor şi vocile lor. Totule era culoare şi vise. Zâmbet. Iubire. Multă iubire. Cu ei, nimic nu se putea întâmpla. Iar dacă se întâmpla...erau acolo. Închideam uşa, puneam în casetofon o casetă cu Elvis şi ascultam..."Love me tender". Când se termina melodia se termina şi durerea. Sau tristeţea. Dacă era foarte mare o ascultam pe Cize. Ea m-a învăţat că totul e posibil. Doar că trebuie să ai un reper de unde ai pornit. Ea cânta desculţă. Eu, cred că ar trebui să visez desculţă. Să îi vorbesc desculţă. Să îl privesc desculţă. Să nu uit. Că sunt doar un om cu vise. Frumoase. Dar, vise.
Şi, multă vreme am uitat...chiar şi acum o fac uneori...că ei, oamenii aceştia frumoşi sunt doar oameni. Şi se duc. Se duc să fie stele. Şi mă înjumătăţesc. Mă înjumătăţesc apoi şi din acea jumătate care mi-a rămas. Şi tot aşa. Şi fac lumea mea mai săracă, mai goală fără ei. Când a murit Patrick...lumea mea s-a cutremurat. Mă învăţase paşii...Unii dintre ei mi-au folosit în viaţă.
Când am văzut prima oară filmul Dirty Dancing, am crezut că a fost filmat în întregime pentru mine. Copila aceea care iubea dansul. Care tot cu Patrick l-a învăţat. Privindu-l. Apoi, şi-a luat inima în dinţi şi a dansat pe scenă. Fără trac. Doar din suflet. Însă, nu am dansat desculţă şi visul de a deveni mare dansatoare nu s-a împlinit. M-am trădat pe mine, talentul meu şi visul. Totuşi, uneori mă îmbrac frumos, îmi pun săndăluţele, închid ochii, deschid braţele şi dansez. El e acolo. Un vis. Dar este. Şi când nu este...cânt şi eu..."Sylvia... Yes Mickey... How do you call you're loverboy...Come here loverboy...And if he doesn't answer...Oh loverboy...And if he still doesn't answer...I simply say...Baby, oh baby, my sweet baby, you're the one"..., iar el apare de fiecare dată. Zâmbind. Cântând. Dansând.
Noi oamenii, suntem uneori dependenţi de vise. Ne luptăm pentru ele. Ne hrănim din ele. Unii, trăim prin ele. Eu. Eu trăiesc prin visele mele. Cine va găsi sursa lor şi o va opri, îmi va stinge şi mie stelele şi luna şi cerul. Şi pe mine. S-a întâmplat oarecum de două ori în viaţa mea. Dar am avut în suflet visul de rezervă.
Şi, în afara faptului că simt că mi-am trădat un vis, mă regăsesc foarte mult în Baby. Doar că ea e mult mai puternică. Eu sunt mai normală. Un om cu o viaţă simplă, mediocră chiar. Care nu are curajul să o ia în mână. Să o pună la punct. Să o depăşească. Nu viaţa. Ea e importantă aşa cum e. Condiţia. Pe mine nu m-a învăţat încă nimeni prin iubirea sa omul care îmi doresc să vreau să fiu. Sau nu m-a iubit nimeni atât de mult încât să îmi arate cine sunt. Eu sunt doar femeia cu vise din care se hrănesc alte vise. Femeia aceea pentru care nimeni nu a luptat să scoată în faţa sa, a lumii, a iubirii şi să strige: "O vedeţi? Nimeni nu are dreptul să o pună la colţ!"...apoi să mă urce pe scena aceea a vieţii şi să fie mândru...să fie fericit pentru gestul său. Eu am fost doar...tăcere. În toate formele posibile.
Şi ştiu, că sunt mulţi care se regăsesc în ce scriu eu. Şi acum. Şi altă dată. Sunt o carte fără coperţi care vă împarte şi vouă uneori din gustul amar sau dulce, pentru că aşa simte...
Acum însă, mă tem de un singur lucru. Iubesc desculţă. Toate emoţiile sunt desculţe. Sufletul mi-e la fel. Tristeţea. Bucuria. Exuberanţa. Toate sunt desculţe. Şi, nu am nici un vis de rezervă. Nu aş fi crezut niciodată că omul poate depinde chiar şi de un singur vis.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu