Citate în imagini... Nichita Stănescu

O noapte noptatecă....şi câte frunze...Să aveţi o noapte liniştită cu vise blânde care să vă ţină în braţe departe de gândurile fără de sfârşit...!

Gânduri, frânturi

Cafeaua mea azi, are gust sărat...Soarele doare, când se prelinge pe obrazul meu, iar vântul doar răscoleşte. Îl ţin puţin lângă obrazul meu. Lângă umărul meu. El stă. Mereu a stat. Nu i-a fost teamă de rămânere. Nici să plece. M-a găsit mereu aici. Dar într-o zi voi pleca în locul acela unde poveştile nu dor. Mi-e dor să alerg desculţă prin pădure. Departe, departe...în timp...unde inima mea era fericită...

Ne vedem mai târziu...Să aveţi o zi cu soare frumos!

La mulţi ani, Alexandru Ştefan Stan :)!

La mulţi ani, Alexandru :)!

 Îţi doresc tot binele şi fericirea din lume şi să urci sus, sus, până unde simţi tu că îţi doreşti să ajungi, iar de acolo...să ne zâmbeşti mereu şi nouă!

La mulţi ani, Alexandru...!

Rânduri de la Adiţa mea, mie...

(Sursa foto: facebook )

  
"E o liniste ciudata, nu, nu e apasatoare, e calda, iar ei ii priesc minutele de tacere. E mai mult o singurateca. Dincolo de disponibilitatea umana, de sociabilitatea recunoscuta, e o singurateca. Ii place sa stea in afara celulei, sprijingindu-si gandurile de un copac, fara control. Ramane asa, zeci de minute, mangaind inconstient scoarta groasa, apoi se intinde pe iarba inca verde, radicand-si privirea catre cer. Nu cauta ceva anume, vreo forma de nor, vreo raza de soare. Sta doar asa nemiscata in incercarea de a-si aminti cine e, cat de departe e de casa, de ce apar toate, de ce dispar…La inceput cauta, apoi renunta. Isi sprijina gandul neterminat de-un nor si inchide ochii. Somnul sterge ca un burete o tabla uitata, tot ce are in minte si-n suflet. E bine asa. Fara nici un raspuns. Deocamdata. Nu-i trebuie nici o marturisire. E de ajuns ca toropeala asta trage dupa ea toate stiutele si nestiutele ei, ascunse-n pliurile sufletului. E atipica, e nefireasca. E altceva. Daca vrei sa o schimbi, e pacat. Pentru ca, in lumea ei, cu zile lungi si nopti vii, cu stele cazatoare si universuri paralele toate se potrivesc perfect, iar tu esti un intrus. E una dintr-un sir de stelari care incearca sa-ti arate lumea cu inima, nu cu degetul."

aşa cum îmi era dor de iubire când desenam unicorni

 

mi-e dor de tine, iubite
de glasul care nu m-a atins niciodată atât de aproape
încât inima să stea uitând să bată, iar pielea să se cutremure
ascultându-te
mi-e dor de tine, iubite
aşa cum îmi e dor de dimineţile cu rouă şi păsări fericite
zburând pe un cer senin şi fericit în timp ce iubirea îşi face culcuş
în palmele tale
mi-e dor de tine, iubite
nefiresc aşa cum îmi era dor de iubire când desenam unicorni
cu privirea aşteptând ca pasul tău să se adauge încet pasului meu
de doi
mi-e dor de tine, iubite
şi mă întreb cum poate să îmi fie dor de ceva ce nu cunosc
de cineva care doar a locuit în mine fără să facă paşi din inima
mea afară
mi-e dor de tine, iubite
ca şi cum m-aş îmbrăca cu tine, în braţele tale, în privirea ta
şi mi-ar fi totuna oriunde aş merge lumea mea ar fi mereu
aproape
mi-e dor de tine, iubite
ca de sentimentul acela netrăit vreodată, dar despre care ştii deja
că poate opri pământul în loc, iar aerul tău va fi tot acolo
în inima ta

mi-e dor de clipa aia când între noi doi nu va mai fi aer
decât noi la o bătaie de inimă depărtare

La mulţi ani, Ana mea...!

(Sursa foto: Ana)

Nu ştiu exact ziua. Ştiu că eram tunsă scurt, aproape băieţeşte şi mă bucuram împreună cu Anca de sala noastră mare de clasă, de dirigă şi de noii colegi care ni se păreau super. Intrasem în clasa a IX-a, iar eu şi Anca, mereu am fost împre
ună, aşa că, ne-am gândit noi să mergem şi la liceu împreună. Zis şi făcut. Logic că am şi intrat. În aceeiaşi clasă! :)
La un moment dat, printre noii colegi, care precizez că erau vreo 38 de fete şi 3 băieţi :DDD regăseam mereu un zâmbet mare, larg, plin de căldură de exuberanţă. Nu am remarcat de prima dată însă chipul. Doar zâmbetul. Nu am mai văzut până atunci un asemenea zâmbet. Liber. Zbura peste tot. Parcă nu cunoştea noţiunea de complex. Doar...era. Şi era bine să îl ştiu pe acolo. În fiecare dimineaţă îmi luam de acolo energia şi zâmbetul meu. Într-o zi însă, m-am trezit cufundată şi în chipulde unde răsărea zâmbetul. Am zâmbit. În viaţa mea nu cred că am văzut ceva mai frumos decât fata aia. Şi era colega mea. Şi ar fi trebuit să fiu invidioasă, nu? Eram la vârtsa aia când ne dorim lumea la picioare, băieţii împărţindu-ne zâmbete fugare, bujori, flori. Dar nu eram invidioasă deloc. Mă bucuram!!! Era colega mea! Anamaria mea...Ana, mea... Ana plutea mereu peste toateşi toţi. Era o ireală. Parcă avea o lume a ei în care deşi ne primea pe toţi, ea era mereu deasupra. Nimeni nu ştia însă câte ascundea Ana mea. Câte dureri. Câte tristeţi. Cum să ştie când ea râdea mereu? Noi ştiam doar că iubea. Iubea frumos. Un băiat. Şi el pe ea. Şi erau frumoşi. Şi erau ai noştri. Un cuplu perfect aş spune. Chiar şi acum, când mi-i amintesc mi se par perfecţi. Se mulau unul pe sufletul celuilalt. Nu mi-am dorit să îi ştiu vreodată altfel, dar m-am aşteptat la asta. De aia, mereu mi-am dorit pe cineva pentru ea care să i se potrivească pe suflet la fel de frumos. Mai frumos chiar. pentru că ea este frumos. Ea este sensibilitate, gingăşie şi extraordinar de mare putere!!! Dar, indiferent cât de puternică este...orice suflet are nevoie să se sprijine, să pună fruntea pe un alt suflet frumos şi să ştie că ÎN SFÂRŞIT E BINE!!!
Viaţa ei a fost mereu o tornadă într-o tornadă, dar nu s-a pierdut pe ea. A căutat oaza de linişte unde să poată să rămână şi să înveţe să fie un om frumos. Categoric şi de departe Ana mea este exemplul meu de om! Şi o iubesc! O iubesc de mor! Şi ea ştie. Şi şi eu ştiu că ea mă iubeşte. Şi aş spune eu, nimic pe lumea asta nu este mai frumos decât să ai lângă tine o bucată din adolescenţa ta, din tinereţea ta, din tine în tot acest timp...un vechi prieten care este mereu alături...un coleg d eliceu care ţi-a rămas mai mult de atât şi, să te bucuri de drumul prin viaţă alături de o prietenie minunată!

Îţi doresc o viaţă de vis şi de poveste Ana mea, unde să îţi găseşti liniştea, calea, sufletul pe care să îţi aşezi tu sufletul tău frumos şi să ştii că eşti mereu..."acasă"!
Îţi doresc să zâmbeşti mereu aşa...ca atunci, în timpul celor 14 ani, când mereu aduceai soarele cu tine draga mea şi îl dăruiai tuturor! Îţi doresc să ţi se zâmbească aşa şi îmi doresc să mi te am mereu, mereu aproape aşa cum numai noi ştim să ne fim una alteia!

Te iubesc din suflet, prietena mea dragă! Te iubesc, Ana mea...

Să ne cunoaştem - gânduri şi sentimente din mine...

 (Sursa foto: facebook)

Eu cred ca asta fac sufletele deosebite, remarcabile...daruiesc din ei bucati, iar altii isi fac din acestea, aripi. Nu e usor intotdeauna, deoarece uneori doare de unde smulgem, dar e frumos cand umplem cerul de fluturi...nu?

Gânduri, frânturi

 

Eu, am să ies puţin să mă aşez cu o cană mare de cafea pe scările casei şi am să îmi las sufletul să alerge peste tot cerul acestei veri deja trecute...
Vreau să mă bucur de soarele de afară cât mai străluceşte frumos şi încălzeşte...
În timp ce sorb din cafeaua aburindă şi visez, vreau să mă bucur de vânt...Iubesc să se joace peste ochii şi prin părul meu. Să şoptească, să se supere, să alinte...
Vă îmbrăţişez şi vă iau în suflet cu mine să vă arat soarele... ♥!

Lili, bucată din mine şi prietenie dincolo de toate...

Gânduri, frânturi

Da...ce înseamnă cuvintele dacă le spui doar să fie spuse şi le ţii doar pentru tine când e nevoie de ele? Ce sunt cuvintele dacă nu aripi pentru suflet? Uneori dăruieşti atât de multe aripi încât pentru tine poate nu mai rămâne decât visul
unui zbor...



Ce inseamna cuvintele

Oriunde esti, eu sunt in preajma
Oriunde pleci, eu voi fi acolo
Oricand soptesti numele meu, vei vedea
Cum fiecare promisiune mi-o tin
Caci ce fel de tip as fi
Daca as fi plecat cand ai avut cea mai mare nevoie de mine.

Refren:Ce inseamna cuvintele
Daca nu sunt sincere
Cand le spui
Ce inseamna cuvintele
Daca sunt doar pentru momente bune
Si apoi..nu
Cand e iubire,
Da, le strigi in gura mare,
Niciodata nu dispar
Traiesc, chiar atunci cand noi nu mai suntem.

Si stiu ca un inger imi va fi trimis,
Doar pentru mine si stiu ca mi-am dorit,
Sa fiu acolo unde sunt si voi fi
Stand alaturi de ea in seara asta,si voi fi alaturi de tine,
Nu voi pleca niciodata cand vei avea cea mai mare nevoie de mine.

Refren:Ce inseamna cuvintele
Daca nu sunt sincere
Cand le spui
Ce inseamna cuvintele
Daca sunt doar pentru momente bune
Si apoi nu
Cand e iubire
Da,le strigi in gura mare
Niciodata nu dispar
Traiesc, chiar atunci cand noi nu mai suntem.

Oriunde esti, eu sunt in preajma
Oriunde pleci, eu voi fi acolo
Si voi fi aici mai mult decat mereu
Cum fiecare promisiune mi-o tin
Caci ce fel de tip as fi
Daca as pleca cand ai avea cea mai mare nevoie de mine.

...Intotdeauna imi voi tine ïngerul aproape!

Gânduri, frânturi

Well, I won't give up of us...

Gânduri, frânturi

"Ascultă-mă...dacă eşti acolo, vreau să ştii
Că acest "cântec" se naşte din tine, deoarece eşti stăpânul,
stăpânul inspiraţiei mele,
cel care trezeşte în mine dragostea
dând sens la tot ceea ce nu are

Mă opresc în acest loc ca să-ţi spun...
Te iubesc!"



Aş vrea să ştiu doar o secundă cum bat cuvintele astea în inima ta...

am să mă învelesc în tine până la capătul lumii şi am să zbor

 

dacă, spun doar dacă deoarece ştiu că nu suntem decât fiinţe
învelite în propriile noastre suflete, coconi de doi în doi prin viaţă,
dar dacă ai putea vreodată să te vezi prin ochii mei
ai înţelege de ce, fără să vreau, inima mea s-a oprit la tine
în dreptul tău, acolo, unde ca în faţa unei catedrale
mi-am răstignit toate speranţele, gândurile, dorurile şi iubirea
nu mai veau să plec deşi genunchii sufletului mi-s grei şi mă dor
de atâta aşteptare ţes în jurul meu mătase de vise în vise
atât de multă strălucire şi căldură mă cuprinde în preajma inimii tale
uneori iubitule peste mine vin furtuni, cad fulgere şi tunete, lupii ies din mine
în haite sau unul câte unul şi mă rup în neliniştile lor împărţindu-mă,
dar nici aşa nu pot să mă ridic de lângă dragostea ta şi să plec
încă a mai rămas carne pe sufletul meu şi vise pe aripi
unde aş putea merge? unde şi în care viaţă să pot să mă nasc
fluture fără tine???
şi dacă aş putea cum să zbor fără inima ta lângă inima mea???
iubitule, am să mă învelesc în tine până la capătul lumii şi am să zbor
până Dumnezeu mi te va aşeza pe suflet!

Să ne cunoaştem - gânduri şi sentimente din mine...

 (Sursa foto: facebook)

Cam aşa te simţi când te trezeşti învăluit în mijlocul unui sentiment frumos...Ca şi când ai străbate un tunel necunoscut, dar atât, atât de frumos şi liniştitor...

Ramona-Sandrina Ilie: “Un altfel de Focşani. Copacii de lângă noi.”

noi.”

Mulţi, vor observa probabil asfaltul plombat. Alţii casele frumoase. Eu însă m-am lăsat “strigată” de copaci. E o stradă atât de verde şi  are atât de mulţi copaci. Variaţi. Curţile sunt străjuite de brazi frumoşi prin ramurile cărora se joacă soarele cu vântul şi îşi au case păsările. Şi ei sunt ca mine. Nişte venetici “adoptaţi” de o comunitate frumoasă care a vrut să aducă un altfel de peisaj în cel cotidian. În timp, am devenit focşaneni, deoarece dimineţile şi serile acestui oraş, oamenii, străzile, sentimentul de apartenenţă începe să curgă şi să locuiască în noi.
Este atât de frumos să treci pe lângă ei. Idiferent de sezon.  Toamna însă, când soarele nu mai este atât de puternic, iar vântul adie împrăştiind miros ruginiu în aer în timp ce piţigoii dau concerte în re major pe cord dechis… este cel mai frumos să te plimbi pe străzi şi să observi copacii. Fiecare are altă haină, altă rochie de bal. Foşnesc fâstâcit şi se leagănă de parcă ar aştepta ca cineva să le aducă şi celălalt condur. Eu cred sincer că şi ei visează. Copacii. Îmi par uneori atât, atât de visători.
Brazii însă sunt mereu cavalerii verzi care trag munţii lângă noi şi oxigenul, mirosul de răşină şi conurile. Dacă te uiţi atent la un con, poţi observa că nu este altceva decât un brad în miniatură. Fiica mea le adună  cu atâta dragoste şi bucurie. Mereu. Ghinde, conuri, frunze, iar eu le primesc zâmbind şi le aşez pe dulap printre amintiri. E frumos să păstrez şi să duci o parte din sufletul oraşului mereu cu tine. E ca şi cum ai avea mereu trifoiul norocos la rever de inimă!

Descoperiţi şi voi un astfel de Focşani. E acolo. Locuieşte alături de voi, printre voi. E învăluit în ceaţa unei rutine care nu ne mai permite să îl vedem prin ochii simplităţii, dar ne aşteaptă. Şi are atât de multe de oferit.

(Sursa: Vrancea Media)

Intraţi pe Vrancea Media şi luaţi doza zilnică de ştiri şi articole!

Muzică în imagini şi poveste

(Sursa: facebook)

Când am găsit această minunată imagine distribuită pe pagina mea, primul gând care mi-a trecut asemeni unei săgeţi de emoţie prin suflet a fost melodia..."The last unicorn". Eu, am crescut cu ea. Unii dintre voi poate nici nu o cunoaşteţi adânciţi în atât de multă propagandă de artă fără valoare. Deci...vă las să plutiţi pe acorduri de poveste...

"mâine, sufletul meu, mâine"

 

am obosit!
mă auzi? am obosit...
să îmi car sufletul pe braţe resuscitându-l cu tine
mereu, cu vocea ta, cu amintiri despre un mâine
care nu mai vine
"mâine, sufletul meu, mâine"
iar el, nebunul meu suflet crede mereu în dimineaţa
ce urmează fiecărei nopţi în care tu nu eşti
apoi, simt cum toate lumile mele,
dimineţile, depărtările, tăcerea, cuvintele neîntoarse
mă sufocă,
iar sufletul meu se face mic,
mic, agăţându-se de orice numai să nu cadă în locul acela
de unde nu te mai poate auzi,
culege, privi
şi ştii tu cum se aude ţipătul unui suflet?
ca şi cum s-ar frânge un os
doar un trosnet scurt, apoi tăcere
în timp ce buzele ţipă fără cuvinte
nisip sub genunchii care nu se mai frâng de atâta durere,
iar marea e atât de mică
încât am să o închid într-o scoică
să rămână
poate într-o zi departe o vei asculta la suflet şi vei ştii
cum te-a iubit acest suflet nebun:

"mâine, sufletul meu, mâine"
acuma latră, plângi şi sfâşie asemeni unui câine
luna

Gânduri, frânturi

 

"Îti voi cauta inima daca o vei duce în alta parte
chiar daca in dansurile tale altii danseaza acele ore...
iti voi cauta sufletul,in frig,in flacari
voi arunca vraji asupra ta astfel incat tu sa ma mai iubesti
voi gasi limba,pentru a canta toate rugile tale
iti voi face toate bagajele,pt acele calatorii nesfarsite,
acele formule magice de la preotii africani
le voi spune fara regrete astfel incat tu sa ma mai iubesti

ma voi autoproclama regina,pt ca tu sa stai de partea mea.
voi face un nou inceput,pt ca focul sa revina
voi deveni ca "altii",care iti dau o astfel de placere
jocurile tale vor fi ale noastre
daca asta iti doresti

mai stralucitor si mai frumos,pt a crea o noua scanteie
ma voi transforma in aur,astfel incat tu sa ma mai iubesti
astfel incat tu sa ma mai iubesti..."

Să ne cunoaştem - gânduri şi sentimente din mine...

Kinsey Sadler - Sometimes I Forget

Uneori poţi să te muţi la capătul lumii...oriunde te-ai muta sentimentele vin cu tine. Poţi doar să te muţi la capătul lumii tale şi să aştepţi să treacă sau să înceapă...Să nu renunţi, deoarece în clipa în care tu porneşti către ea, iubirea porneşte către tine...

stare de nelinişte...tu

 

Azi, m-am trezit într-o stare de nelinişte. Nu am de ce.Şi totuşi, e ca şi cum m-aş fi înfăşurat dimineaţa în loc de soare cu ceaţă grea şi rece. Mă doare sufletul. Şi iar nu aş avea de ce. Am ajuns unul din oamenii aceia visători cărora până şi cerul le este prea mic să îl alerge. Şi gândurile prea scurte. Parcă nu mai ajung la tine!!! Până şi inima îmi e prea mică să mai încapi. Mă simt atât de mică pentru ceea ce simt. Şi nu sunt. Cum nici tu nu eşti neţărmuit decât în inima mea. Şi nu ar trebui nici măcar să simt. Dar dacă nu aş mai simţi ceea ce simt m-aş pierde pe mine pentru totdeauna. Şi pe tine. Şi asta este şi mai rău decât să te trezeşti uneori înfăşurat în ceaţă departe de ochii aceia calzi care îţi încâlzesc fiinţa până în suflet. Ştii, erai atât, atât de aproape...pentru ce o fi dând Dumnezeu aripi sufletelor ţintuite, nu ştiu. Mai bine aş sta stană cu tine impregnat pe piatra inimii mele decât să zbor cu tine peste tot şi să nu mai te ajung...

Oamenii au uneori nevoie de îngeri aici, pe pământ - Ion Constantin, 21 de ani, are nevoie de noi ACUM!

Ionuţ Constantin, 21 ani - un suflet frumos, tânăr...

Până acum o lună, Ion Constantin, un tânăr de 21 de ani, student în anul II la Facultatea de Ingineria Mediului din Timişoara era un tâ

năr ca oricare altul. Cu gânduri la facultate, la ieşirile cu prietenii, la o întâlnire cu o fată anume, la tot ceea ce înseamnă această vârstă când toţi simţim că totul se poate, că suntem invincibili!

Într-o zi însă, aproape ca oricare alta, viaţa lui s-a întors cu spatele către el şi l-a încercat aşa cum nimeni nu ar trebui să fie încercat: cu preţul ei! A aflat că are o formă de cancer osos -
osteosarcom femural...

O boală grea, dureroasă şi în cazul lui determinată de nişte mutaţii genetice...

După ce verdictul bolii a fost primit, părinţii în a căror suflet nu cred că aş vrea să fiu acum...nu au stat prea mult pe gânduri şi, din dorința de a afla şi părerea altor specialiști, l-au dus pe Ion la Viena. Nici un părinte nu ar trebui să treacă prin asta!

Răspunsul medicilor de aici a venit prompt: cazul este operabil, iar intervenţia chirurgicală, plus costurile aferente spitalizării, costă 70.000 de euro.

Deşi sunt oameni care dispun de astfel de sume, pentru majoritatea dintre noi ea nu este o sumă tangibilă indiferent cum ne-am da peste cap şi atunci, ne rămâne doar speranţa că există în lumea aceasta oameni pentru oameni. Oameni care înţeleg ce este durerea unui părinte atât, atât de îndurerat şi încercat. oamnei care pot înţelege că locul unui tânăr este acolo...în lumea aceea exuberantă nu în una a deznădejdii! Oameni care poate nu au mult, dar dăruiesc din inimă şi fac diferenţa!

Dacă simţiţi să daţi puţin din puţinul vostru care adunat cu al altora poate salva o viaţă, aveţi mai jos conturile unde puteţi dona:

Banca Carpatica
RO40 CARP 0112 0066 3127 RO01 - in lei
RO94 CARP 0112 0066 3127 EU01 - in euro

Banca Romana de Dezvoltare
RO66 BRDE 110SV 2238 8581 100 -in lei
RO88 BRDE 11OSV 3051 8681 100 -in euro

VĂ ROG DIN SUFLET, dacă nu puteţi ajuta financiar, lăsaţi o rugăciune sau daţi acest articol mai departe la cât mai multă lume! Îngerii trăiesc printre noi, iar Ionuţ poate avea o şansă reală de viaţă!!!

 

 

Ramona-Sandrina Ilie: “Un altfel de Focşani. Bătrânul stejar.”

Aşa cum am promis ieri, am să încep să vă prezint Focşaniul prin ochii şi sufletul meu. O orădeancă iubitoare de Focşani şi focşăneni. O femeie care a decis că “acasă” pentru ea înseamnă Focşani şi oamenii săi! Eu am învăţat să iubesc acest oraş prin prisma lucurilor simple. Lucuri simple pe lângă care trecem de multe ori fără să le băgăm în seamă, fără să le valorificăm, fără să le dăm importanţa cuvenită.

Din acest unghi, este normal ca Focşaniul să devină doar un oraş cenuşiu, îngropat sub betoanele comunismului, uitat de cei tineri şi neluat în seamă de majoritatea celor care îl locuiesc.

Se pare că toţi uităm că un oraş nu înseamnă doar betoane, politică şi clădiri! Oraşele trăiesc prin noi. Noi suntem cei care le dăm şi le luăm pulsul prin deciziile noastre. Noi le dăm valoarea adevărată prin felul în care le gospodărim, le iubim şi le preţuim! Noi le putem transforma în adevărate cămine pentru noi şi generaţiile următoare şi noi le putem şi degrada prin neimplicare şi nepăsare!

De câte ori aţi trecut pe lângă el oare fără să îl remarcaţi? Acest minunat copac trăieşte printre noi de foarte mulţi ani. Locuieşte paşnic şi magic pe strada Timiş. Este deja istorie şi parte din acest oraş. Are dreptul să trăiască aici la fel de mult ca noi. Poate chiar mai mult decât noi. El nu a distrus nimic. El a dăruit frumuseţe, umbră, oxigen, cuiburi păsărilor care ne încântă dimineţile şi serile cu trilurile lor. Şi ne-a mai dăruit ceva. Soare…printre ramurile lui mari asemeni unor mâini deschise larg şi protectoare deasupra noastră!

(Sursa: Vrancea Media)

Să respir viaţă

Poate într-adevăr nu am să ştiu, nu am să pot să descriu vreodată atâtea zâmbete frumoase, atâtea mâini bătrâne şi suflete tinere, atâtea lucruri, atâţia oameni si întâmplări câte mi-aş dori.

Poate într-adevăr nu am nici un talent anume. Poate dragostea pe care o simt faţă de cel iubit şi negăsit, faţă de copilul meu încă nenăscut, faţă de oameni nu se poate descrie.

Poate cuvintele ştiu cu adevărat să tacă şi să se închine, însă,... nu ştiu simt câteodată, aşa, ca un gând nebunesc, ca o obsesie că POT!!! Pot să fac asta! Pot să descriu ce iubesc! Pot să descriu fiecare om, fiecare zâmbet, lacrimă şi răsărit prin culorile sufletului meu.

Nu va fi un tablou nedescris încă. Nu va fi un cucubeu perfect. Poate nici măcar nu va fi un curcubeu reuşit, dar măcar va fi o încercare de a picta prin sufletul meu şi cu penelul gândurilor mele un...curcubeu! Un curcubeu suflet! Un curcubeu cuvânt, cuvinte, ochii, mânuţe, zâmbet ştirb, ochii miraţi..., copii şi ani cărunţi!

Am încercat până acum zeci de ciorne. Zâmbesc! Zâmbesc pentru că nu am ajuns la capăt cu niciuna şi nu am nici un final deoarece nu vreau să fiu aşa! Nu sunt omul transcrierilor! Îmi place să fiu spontană, să greşesc, să schimb sensul propoziţiei şi cuvintelor, să...aşa sunt eu! Păcat!? Dar nu vreau să îmi transform gândurile sau pe mine în ceva ce nu sunt, în ceva ce nu mă defineşte, în ceva ce nu îmi va aminti de mine, în ceva atât de impersonal şi străin. Nu vreau să mă îmbrac în altcineva şi să mă mint că mă simt bine.

Acum vreau să scriu ca de obicei ceva frumos. Poate nici nu îmi va ieşi şi iarăşi voi naşte zâmbete, dar aş descrie ceva frumos: poate un răsărit? poate un sentiment? poate un om oarecare ce mi-a oprit sufletul câteva clipe în trecere? poate aş vrea să vorbesc despre ceva spectaculos? cea mai spectaculoasă "întâmplare" ce mi-a trecut acum prin minte este: viaţa!

Dar, singura mea problemă e că nu pot să încep să scriu nimic despre viaţa mea pur şi simplu nu am auzit-o !!! Viaţa mea nu îmi bate în piept, nu ticăie odată cu timpul...nici măcar nu ştiu de unde să încep!!!

Privesc prin mine în timp. Timpul meu uneori se scurge înapoi şi totul pare asemeni unui film voalat dintr-un aparat vechi şi prăfuit îmi vine să plâng! Dar nu vreau să îmi amintesc de timpul în care până şi plânsul îmi era interzis şi îndesându-mi un prosop pe faţă urlam în mine să nu mă audă ecoul meu şi să vină înapoi deşi nici acum nu sunt departe de acel timp. Îmi vine să urlu!!! Habar nu am unde am învăţat să ţip prima dată. Când "s-a născut" viaţa mea?!?

Ar fi normal să fi fost atunci. În cămăruţa aia de spital sub ochii mamei mele când medicul mă ţinea cu capul în jos şi-mi dădea palme ca să pot să învăţ "să respir viaţă", dar NU! Nu a fost atunci. Mi-aş fi amintit cum am învăţat să trăiesc. Atunci am învăţat doar să plâng prima dată. Atunci am învăţat să respir primii oameni. Atunci am învăţat să respir lacrimi, minciuni, clişee!!! Atunci am învăţat cum să mimez că respir"viaţă".

De atunci am mimat într-una că respir... multe, multe pe care nu vreau să le amintesc. Toţi le respirăm! Toţi avem Golgota noastră şi crucile noastre de dus – depinde doar de noi când învăţăm să mergem cu ele fără să ne doară sau când învăţăm să le lăsăm jos pur şi simplu şi ... să zburăm liberi de complexe, de trăiri pe care nu le merităm, de vieţi care nu ne aparţin...

Eu am învăţat să respir şanse, dar nu am învăţat să le trag cu putere în piept, să le simt acolo înăuntrul vieţii mele lovindu-mă cu putere şi atunci m-am trezit! M-am trezit în cădere încercând să mă prind de soare, de cer, de un zâmbet, de meschina şi nenorocita aia de încredere pe care de abia dacă o mai puteam zări şi am încercat în toată disperarea mea să mă agăţ de ele ironic cu ce? Cu toată puterea din viaţa mea!!!?

Poate, dar spun poate...atunci, în timp ce muream încet am ţipat prima dată a "viaţă" şi am învăţat să mă nasc? Sau poate vorbind despre viaţă mi-am amintit că atunci în cădere viaţa mea a învăţat să respire prin iubire? Iar acum îmi aminteşte că există prin viaţă? Viaţa din viaţa mea?

Poate ceea ce e defapt spectaclos este o zi oarecare, o dimineaţă oarecare – fie ea şi ceţoasă -, un soare oarecare, un om oarecare care îţi zâmbeşte întâmplător, un gângurit de copil. o zi... pentru mine această zi a fost o zi de 17! 17 MARTIE! O zi plină. O zi rotundă. O zi în care viaţa mea a făcut magie. O zi în care şi-a scos din jobenul zilelor mele toţi aşii ei fermecaţi, frumoşi, magici, plini de soare, de binecuvântări, de fericire şi de viaţă!

Viaţa mea m-a răsplătit cu viaţă şi m-a învăţat s-o respir odată cu fiinţa aceea micuţă care se forma, creştea şi mă umplea de zâmbet! În aceea zi, Gărgăriţa mea a lovit prima dată! Prima ei izbucnire din dorinţă de viaţă, din dorinţă de cer, de zâmbet, de...MAMA! "Bebelica" mea, plină de personalitate s-a încăpăţânat să îmi arate că există, că fiecare bătaie de inimă a ei înseamnă "a respira viaţă" şi înainte de a se naşte mi-a dat o lecţie importantă: mi-a arătat că eu trebuie să exist frumos, simplu, plină de iubire deoarece chiar dacă curcubeele nu sunt perfecte ea va trebui să înveţe să le privească la început prin ochii mei până le va cerne prin ai ei şi va învăţa să le trăiască fiecare culoare prin trăirile mele pentru a ştii astfel să se bucure de viaţă respirând-o din plin rotund!

fetiţei mele, Augusta-Maria,
cu nespusă dragoste...!

doar zâmbetul tău mă aduce acasă

zâmbetul tău, aripi mie
în clipele în care pământul se cutremură sub mine
şi în sufletul meu

zâmbetul tău, liană către cer
în zilele în care toţi îngerii mă deschid şi zboară din mine

şi eu cu ei

când nu mai am nord şi sud în tot ce sunt eu, dragul meu
şi nu îmi găsesc drumul către mine
doar zâmbetul tău

mă aduce acasă!



Dor de tine...suflet drag...

Luaţi atitudine şi învăţaţi să bateţi în acelaşi ritm cu oraşul vostru!

Stau de ore în şir şi mă uit la reportajul făcut de colegii mei în Sud, dar nu reuşesc să leg două fraze. Pur şi simplu nu ştiu de unde să încep acest articol. Sunt atât, atât de revoltată! Sudul este casa mea. Oamenii şi copacii de acolo sunt familia mea!

Am promovat multe de-a lungul timpului, dar constat că acest articol este cel mai greu. Toţi despre care am scris pot riposta într-un fel sau altul împotriva răutăţii sau iresponsabilităţii oamenilor.

Copacii, însă, nu!

Ei doar dăruiesc. Dăruiesc frumuseţe, umbră, oxigen! Sunt mici frânturi de natură, care ne aduc prospeţime în oraşele noastre pline de betoane, zgomote şi poluare. Ei transformă acest carusel de nebunie în oaze de linişte, de triluri şi relaxare. Trag oarecum natura mai aproape de noi. Sunt nişte umbrele naturale care ne încântă cu foşnetul lor, cu verdele lor. Unii dintre ei au zeci de ani. Au crescut greu, dar au crescut şi au adus numai bucurie oamenilor. Oamenii sunt oricum încărcaţi cu rutina lor zilnică, stres, oboseală, gânduri, neputinţe. Au nevoie de aceşti prieteni foşnitori sub ferestrele lor. Pentru că s-au obişnuit cu ei acolo. Pentru că deja sunt parte din familie. Din acel loc. Pentru că aşa cum am spus ei doar ne dăruiesc. Nu pot să se revolte. Nu pot să ţipe: “Nu mă tăia, sunt prieten!”.

Ţipăm noi, în locul lor, dar uneori, când ne lovim de o administraţie obosită şi lipsită de viziune care nu ţine cont de legislaţia în vigoare, de ceea ce îşi doresc cetăţenii…nu putem face nimic. Am fi putut. La alegerile locale. Dar nu am făcut-o. Acum, mă uit la această situaţie gravă şi îmi spun cu mare tristeţe în suflet: “Unde poate duce oboseala unui primar, lipsa de viziune şi iresponsabilitatea alegătorilor… La un măcel verde!”. Iar acesta poate fi doar începutul!

M-am mutat din Oradea în Focşani deoarece am găsit aici casa sufletului meu. Mi-a plăcut faptul că Focşaniul are oameni buni şi multă verdeaţă. Poate nu câtă e nevoie, dar mai multă decât în alte oraşe. Mă plimbam în fiecare zi şi pe orice stradă aş fi mers, aceasta era străjuită de copaci umbroşi, care foşneau a istorie şi minune. Nu ştiu câţi aţi observat, dar majoritatea caselor au în curte cel puţin un brad.

Am fotografiat mulţi dintre ei, deoarece îi iubesc şi am vrut să îi duc cu mine peste ani. Aş vrea să văd însă mai multă lume făcând asta. Şi nu doar când se trezesc că li se însemnează copacii din faţa blocurilor ci, mereu! Oazele noastre de linişte trebuiesc protejate şi iubite. Poate nu este Focşaniul cel mai frumos oraş, dar avem în el nişte lucruri de care ne putem mândri şi pentru care ar trebui să ştim să luăm atitudine: arhitectura, istoria, spaţiile verzi şi parcurile!!! Ar trebui să le protejăm şi să le păstrăm curate.

De azi, îmi promit că am să vă arat un altfel de Focşani. ACESTA! Acesta pe care domnul primar se pare că nu îl respectă defel şi nu îl iubeşte. Acesta pe care vrea să îl înlocuiască mereu cu copii ieftine, betoane şi arbuşti. Fără să ne consulte, fără să ne întrebe, doar de la el putere! Nu se poate aşa. Focşaniul este în primul rând al focşănenilor şi al lui, iar el nu este doar un oraş de betoane. Este un oraş în care sufletul sunt oamenii! Luaţi atitudine şi învăţaţi să bateţi în acelaşi ritm cu oraşul vostru!

Articolul puteţi să îl citiţi şi pe Vrancea Media

Citate înnecate în sunete... - Twilight, Eclipsa

"Mă întorc în curând aşa că nu o să ai timp să-ţi fie dor de mine. Ai grijă de inima mea - am lăsat-o la tine. - Stephenie Meyer, Eclipsa"

 

Citate înnecate în sunete... - Twilight, Eclipsa (Jacob Black)

“E greu de descris. Nu e ca şi cum ar fi cu adevărat dragoste la prima vedere. Sunt mai degrabă…mişcări gravitaţionale. Când o vezi pe ea, este ca şi cum nu te mai susţine pământul. Ci o face ea. Şi nu mai contează nimic mai mult decât ea.
Şi ai face orice pentru ea. Ai fi orice pentru ea. Devii ceea ce are ea nevoie să devii - protector, amant, prieten sau frate. - Stephenie Meyer, Eclipsa (Jacob Black...)”

Să ne cunoaştem - gânduri şi sentimente din mine...

 

Îmi amintesc de vremea aceea când îmi doream să fiu...Nu ştiu când sau cum s-a întâmplat, dar mi-am dat seama că în viaţă contează cel mai mult încrederea în tine, în sufletul tău, în ceea ce eşti tu ca om!

Cum îi spuneam surioarei mele: "Cred ca am invatat sa apreciez la mine lucrurile cu adevarat importante. Nu e ceva frumos intr-un loc? Nu e bai! Este in altul! Si, uite asa, se completeaza una cu alta :)".

Nu îmi e frică de vârstă. Primesc de la fiecare an în plus ceva special. Altceva. Fiecare vârstă are ceva frumos în ea. Completează. Întregeşte ceea ce suntem ca oameni.

Şi, ar mai fi ceva. Nu îmi e teamă să fiu femeie într-o lume a femeilor Barbie, deoarece nu îmi e teamă să fiu femeie. E ceva frumos şi mereu provocator în acest lucru :).

Contează să spui "sunt ce sunt" şi contează să te simţi bine în pielea ta. Un echilibru cu tine însuţi. Lângă mine se vor aşeza să rămână doar cei care mă plac aşa cum sunt :)! Restul sunt foarte liberi să aleagă din marea de oameni un loc de om cu suflet pe măsura dorinţelor lor :)! Eu nu am să mă schimb pentru ca să intru în pielea altcuiva. Ce ar mai fi de iubit din mine atunci? :)

Departe de acest sentiment este ca şi cum ne-am trezi îngheţaţi în mijlocul unui deşert...

De când ne naştem, totul în noi şi în jur este o alergătură. Mereu căutăm ceva şi întotdeauna avem impresia că este altceva...nu iubire. Şi atunci spunem că noi căutăm înţelepciune, credinţă, învăţătură, carieră. Orice, numai iubirea nu. Negăm de multe ori în noi sentimentul primordial din care ne-am născut şi pentru care ne-am născut şi, continuăm să alergăm. Unii, înţeleg la timp şi aşteaptă petala pereche...o viaţă sau vieţi lumină. Alţii, îşi părăsesc visul şi se trezesc goi în mijlocul vieţii. Departe de acest sentiment este ca şi cum ne-am trezi îngheţaţi în mijlocul unui deşert. Nimic nu ne mai poate încălzi. Sufletul nostru este departe pentru totdeauna şi niciodată întregit. Mă tot întreb însă...de ce le este teamă oamenilor să iubească şi să se lase abandonaţi acestui sentiment care nu face altceva decât să îi provoace la un vlas pentru totdeauna?

La mulţi ani, Maria mamei!!!

în ochii tăi

ai mei au învăţat

să râdă cu mirare

în ochii tăi

ai mei se pierd,

dar se-ntorc minune

în ochii tăi

privirea mea e floare

deschisă către cer

lumină şi culoare

în ochii mei

ai tăi

vor învăţa să creadă

că-n viaţă mai nimic

nu poate-nvinge-o mamă

în suflet de copil!

Maria...

Maria mea, e şatenă, cu păr cârlionţat, cu obraji albi şi zâmbet larg şi senin. Maria mea, are cei mai miraţi şi mai frumoşi ochi din univers.

Mereu strălucesc, mereu râd, mereu născocesc minuni între minuni!

În urmă cu cinci ani,mă rugam Maicii Domnului să îmi dea şi mie un pui de om. Vesel, sănătos...de care să mă bucur şi pe care să îl fericesc cu dragostea mea. Să nu mă lase aşa a nimanui şi să ne avem amândouţăle una pe alta, una alteia. Ştiam de atunci că va fi fetiţă. Eu de mică ştiam că o să am fetiţă :). Şi, nu am sperat şa aşa un copil minunat şi bun. Şi nu am crezut că atâta fericire se poate. Că o bucată mică de humă cum spunea Creangă, poate schimba într-atâta viaţa şi sufletul unui om.

De când ştim că acolo în noi creşte un fir de viaţă ne gândim cum să îi modelăm mai frumos, cum să le dăruim, cum să..., dar cât ne mai amăgim :). Adevărul este că ei ne modelează, ei ne educă, ei ne dăruiesc. Noi creştem odată cu ei. Creştem adevăraţi, frumoşi, indestructibili şi chiar imposibil...uneori. Pentru ei. Pentru noi. Pentru ca lumea lor să fie una sănătoasă şi frumoasă unde să poată să înveţe să crească drepţi şi înţelepţi, iar noi să învăţăm să le susţinem aripile mereu...chiar şi atunci când nu suntem lângă ei.

Noi şi puii noştri de om suntem legaţi mereu unii de alţii. Cordonul acela ombilical nu se rupe niciodată, Se transformă în zbor frumos. În dragoste. Ne ducem în inimă unii pe alţii, iar când ne e greu...ŞTIM că ne suntem acolo. O singură atingere, o singură chemare şi...totul trece. Când nu mai suntem, firul rămâne. În fiecare din noi trăieşte un părinte şi în fiecare pui de om, trăim noi.

Augusta e un copil înţelept. Ştie asta de acum. O ştia de mică. Când am fost despărţite prima dată am întrebat-o cum a fost, dacă a fost tristă. A spus căda, dar când a fost tristă a fugit sub masă şi i-a spus "inimioalei" să îi spună mamei că ei îi e dor de ea şi inimioala i-a răspuns pentru că ea nu s-a mai simţit tristă :). Apoi, când face vreo boacănă şi nu vrea să ştiu mă întreabă: mami, a vorbit sufletul cu tine? :))). Eu îi spun: da! mi-a spus că te-ai lovit!, iar eaface ochii mari şi dă din cap. Ştie că orice ar fi sufletul meu vede tot şi ea e bine. Şi are încredere. Nu întreabă de ce, cum...CREDE! Pentru că simte! E simplu...Totul funcţionează în baza regulei celei mai simple...IUBIREA! Când era mică, mică şi mă ridicam de lângă ea tresărea mereu. Simţea. Apoi, după o vreme se trezea şi îmi spunea: "mami, nu pot să dolm...nu mai miloase a mami bună!"...

Îmi amintesc cum ascultam Besame Mucho şi dansam cu ea. Era în burtică, dar ştia că mami se joacă cu ea şi o iubeşte. M-a iubit şi mi-a dăruit necondiţionat încă de acolo.... Am ştiut de atunci că va fi un energizant viu cu personalitate. Atâta mişcare şi energie...mai rar. Burtica mea nu stătea niciodată la locul ei. Dar eu mă bucuram. Când puneam mâna, toată se ghemuia acolo...în palma mea. Nu am să uit niciodată ecografia...Ca şi când dormea. Scotea funduleţul afară, iar eu puneam palma. Atunci...adormea. Şi numai atunci.

Şi când am născut făcea la fel. Se agita, dar eu mereu am ţinut mâna pe burtică...să ştie. Şi m-am rugat şi atunci Maicii Domnului şi Lui! Să o aibă în pază căci este cel mai dorit şi iubit prunc. Şi au avut. Iar eu, ca mulţumire pentru darul Lor ceresc mult aşteptat i-am pus numele Augusta Maria! Întâmplător sau nu, Maria înseamnă "copil mult dorit" :).

La mulţi ani, Maria mamei!!!

Duminică, în Focşani s-au ridicat lampioane. Noi însă am stat în turn...

Duminică, în Focşani s-au ridicat lampioane. Nu am reuşit să ajung, aşa cum nu am reuşit să ajung la mai multe evenimente din Focşani în ultimul timp. Am plâns. Mi-ar fi plăcut mult. Augusta spunea că vrea să fie Rapunzel, Focşani să fie castelul ei, iar eu să îi împletesc părul frumos şi ea să danseze desculţă.

I-am spus..."Poate la anul! Nici Rapunzel nu a ajuns acolo de prima dată!". M-a îmbrăţişat şi mi-a spus: "Ai dreptate! Acum suntem în turn!". "Oarecum"...am gândit eu, dar ea nu trebuie să ştie. Am zâmbit şi am alergat desculţe altfel. În iarbă. I-am împletit părul şi am adormit amândouă cu gândul la lampioane. Azi, am găsit lampioanele. Ne-am uitat fără să respirăm ţinându-ne de mână. A fost frumos. Mulţumim celor care au realizat acest clip. Vreţi să ridicaţi şi voi un lampion pe cerul inimii voastre?

Nu ştiu câţi din cei care au ridicat un lampion au ştiut că el defapt le ridică o dorinţă pusă la cer...Oare şi-au pus-o?

Acest obicei al înălţatului lampioanelor este originar din China. Acolo, în fiecare an în cea de-a cinsprezecea zi a Anului Nou Chinezesc, chinezii sărbătoresc Festivalul Lampioanelor. Pentru ei este un prilej de a se reuni în familie, a confecţiona împreună lampioanele din hârtie sau pânză colorată (de obicei roşu şi auriu) a dezlega snoave, a purta haine tradiţionale puternic colorate şi a merge la templu unde aprind tămâie şi se roagă.

La căderea nopţii, după ce au terminat de gătit găluştele de orez pe care le consumă în aceeiaşi seară, familiile înalţă lampioanele în aer şi îşi pun o dorinţă.

Acest eveniment se numeşte "Yuanxiao", adică: "prima noapte cu lună plină".

Unii artişti, decorează zidurile oraşelor cu fier topit dând naştere din arta lor aşa-numitelor "flori de copac", în cinstea festivalului.

Anul Nou Chinezesc a început pe 3 februarie.



Eu, deşi nu am ridicat lampionul din hârtie, mi-am confecţionat unul din cea mai arzătoare dorinţa a mea...ascunsă în adânc de suflet şi am ridicat-o sus, sus pe cer. Ştiu că a ajuns şi ştiu că a fost primită. Acum, am să îmi gust găluştele de orez şi am să spun: 一切顺利！! (Să fie într-un ceas bun!)

生日快乐！,福克沙尼! La mulţi ani, Focşani!

Focşaniul Vechi.ro - Focşaniul aşa cum nu l-aţi mai văzut!

(Sursa foto: Focşaniul Vechi.ro)

Focşaniul aşa cum poate puţină lume l-a cunoscut :)! Un loc boem, plin de istorie, cultură şi locuri de promenadă pentru oamenii acelor timpuri.

Încerc să îl trec prin sita inimii mele şi e ca şi cum mi-aş aminti de ce îl iubesc atât de mu

lt, de ce întâlnirea cu el a fost ca o revedere frumoasă... Undeva în sufletul meu, eu şi Focşaniul ne-am cunoscut dintotdeauna!

Minunată pagină...Tot respectul şi aprecierea mea pentru iniţiativă şi cât mai multe bucurii! Focşaniul merită să fie cunoscut şi promovat cât mai frumos!

Focsaniul Vechi.ro

Vă invit să vizitaţi Focşaniul de altădată şi să reveniţi, dacă sufletul vostru a rămas atins de acele imagini aproape vii...

Acest site este un concept 100% Sorin Tudose!

Degeaba taci

"Degeaba taci"...o poezie scrisă de mine în 2011. Un fel de răvaş aruncat în timp...Mi-am închis sufletul într-o sticlă şi am dat-o mării timpului să o poarte tot mai departe, tot mai departe. Azi, mi-am dat seama că a adus-o din nou la mine. Ca un altfel de răspuns... Dragostea nu este mereu peste mări şi zări. Nu trebuie să scrutezi depărtările ca să auzi cum ţipă pescăruşii altui suflet...direct din tine! :) Dragostea mea îmi este nopţi şi zile senine...pentru că îmi este atât de adânc cuibărită în carne, în sânge, în suflet...încât am devenit simbioţi în timp...Poate odată, voi fi o picătură de univers peste o clipă de-a ta...

Realizare proprie, poezie propie, melodia Yuki Kajiura - Crying Alone...

ARHIMANDRITUL JUSTIN PÂRVU: Scrisoare deschisă către poporul român

Popor român,
 

Îţi scriu pentru că sper ca măcar acum să îţi aminteşti cine ai fost, cine eşti şi poate aşa vezi încotro te îndrepţi!

Eşti singurul popor european care trăieşte încă acolo unde s-a născut. Nu o spun eu, o spune istoria popoarelor. O fi mult, o fi puţin, nu ştiu, dar ştiu că eşti unic în Europa, această Europă care te loveşte, te jigneşte şi te umileşte. De ce o laşi să facă asta, când tu eşti singurul popor născut, crescut şi educat în graniţele sale?

Eşti primul popor din lume care a folosit scrierea. Nu o spun eu, o spun tăbliţele de la Tărtăria şi o recunosc toţi cei care le-au studiat. Acum 7.000 de ani, când alţii nici nu existau ca popor, pe aceste meleaguri locuitorii scriau, pentru a ne lăsa nouă mândria de a fi prima civilizaţie care se semnează pe acest pământ. Scrierea sumeriană a apărut 1.000 de ani mai târziu şi totuşi mulţi se fac că nu văd şi nu recunosc adevărul. Cât timp o să te laşi neglijat?

Ai fost singurul popor pe care nici o putere din lume nu l-a cucerit, chiar dacă ai fost împărţit, despărţit şi asuprit de mai multe imperii. Nici unul nu a putut să te cucerească atâta timp cât ai fost unit, nici romanii care au stăpânit doar o parte din vechea Dacie, cealaltă fiind stăpânită de Dacii liberi, nici turcii care nu au reuşit niciodată să-ţi transforme teritoriul în paşalâc. Toate marile înfrângeri s-au bazat pe trădare. NIMENI NU A REUŞIT SĂ TE SUPUNĂ CÂT AI FOST UNIT. De ce te laşi dezbinat? Ai fost scut creştinătăţii, când întreaga Europă tremura de teama Islamului.

Sângele tău a salvat Europa iar românul Iancu de Hunedoara a salvat Viena şi întreaga Europa de furia Semilunii. Acum, tu, popor de salvatori ai creştinismului, eşti tratat ca un paria. Când îţi vei revendica drepturile?

Din tine au apărut: Eminescu, Enescu, Brâncuşi, Gogu Constantinescu, Vuia, Vlaicu, Coandă, Petrache Poenaru, Nicolae Teclu, Spiru Haret, Herman Oberth, Conrad Haas. Dar, ce păcat, cei mai mulţi şi-au pus minţile sclipitoare în slujba altor ţări pentru că acasă nu i-a ascultat nimeni. De ce ai lăsat să se întâmple asta? Astăzi, popor român pentru tine se rescrie istoria. Cum vrei să se facă asta ? Cum vrei să te vadă cei ce îţi vor urma ? -

Astăzi, ca şi pe vremea fanarioţilor, domnitorul şi divăniţii nu au nici o legătură cu tine. Sunt străini de interesele şi dorinţele tale tot ce doresc este să stea cât mai mult în funcţie şi să câştige cât mai mult.
Tu taci.

Astăzi , ca şi pe vremea cuceririi romane, bogăţiile tării, aceleaşi mine de aur, argint sare, mierea acestui pământ sunt exploatate de alţii cu braţele tale şi se duc pentru a umple visteriile străinilor de neam.
Tu taci.

Astăzi, ca şi pe vremea asupririi austro-ungare, drepturile românilor sunt călcate în picioare, iar cei puţini fac legea pentru cei mulţi.
Tu taci.

Astăzi, ca şi în vremuri de restrişte, românii pleacă din ţară, să muncească, sau să-şi vândă inteligenţa, pentru că ţara lor nu are nevoie de ei. Câţi dintre ei sunt viitorii Brâncuşi, Coandă, Conrad Haas, te-ai gândit la asta? Conducătorii acestei ţări au nevoie de slujbaşi proşti, lipsiţi de educaţie, lipsiţi de caracter, lipsiţi de voinţă, lipsiţi de coloană vertebrală, ca să îi poată îndoi şi face figurine de plastilină din ei. Tu taci.

Astăzi, ca şi pe vremea bolşevismului, la mare preţ sunt trădătorii, linguşitorii, vânzătorii de neam şi conştiinţă, traseiştii politici, gata să calce pe cadavre pentru a parveni şi a îşi păstra privilegiile.
Tu taci.

Astăzi, parlamentul şi guvernul ţării, divăniţii de azi, arendează pământurile şi întreprinderile “nerentabile “ la indicaţiile unor străini de neam cărora le cântă osanale, unor arendaşi străini, spunând că asta se numeşte privatizare. Pentru aceste arende, ei primesc peşcheşul iar ţara rămâne pe butuci.
Tu taci.

Astăzi, urmele civilizaţiei străbunilor voştri sunt şterse pentru ca fii tăi să nu mai ştie niciodată cum au apărut ei pe acest pământ, cine le sunt strămoşii şi care le sunt meritele:

1. Vechile situri arheologice sunt distruse, se construiesc şosele experimentale peste ele, Sarmisegetuza, Grădiştea, Munţii Buzăului, sunt vândute sub pretextul impulsionării turismului, unor privaţi care habar nu au că în pământul pe care îl calcă zace istoria ta încă nedescoperită.
Tu taci.

2. Elemente din tezaurul ţării sunt trimise “ la expoziţie“ în afara ţării şi uită să se mai întoarcă, iar cei ce le-au scos nu dau nici un răspuns, se fac că au uitat de ele. Tu taci.

3. Arhivele ţării sunt cedate printr-o lege a arhivelor străină de interesele naţionale, celor ce vor să scoată din mintea românilor ideea şi dovezile de unitate naţională. Tu taci.

Slujbaşii ţării, căftăniţii, vând la preţ de piatră seacă şi fier vechi bunurile realizate de tine, sub oblăduirea şefilor lor, împart banii, apoi sunt “judecaţi” de ochii lumii şi primesc pedepse cu suspendare, adică “mulţumesc, la revedere, te mai chemăm noi când avem nevoie de serviciile tale”.
Tu taci.

Oştirea ţării este batjocorită, decimată, dezarmată, pusă în slujba altora, copiii tăi mor pe pământuri străine iar Hatmanul Suprem vine în faţa ta şi spune că suntem într-o mare încurcătură, vom fi nevoiţi să împrumutăm avioane străine pentru a ne asigura protecţia aeriană, de parcă asta s-a întâmplat peste noapte şi nu este urmarea politici sale dezastruoase, de parcă nimic din ceea ce se întâmpla românului azi nu i se datorează lui. Tu taci.
Dispar din instituţii ale statului arhive cu invenţii şi inovaţii de interes strategic privind cercetarea nucleară. Cei puşi să le păzească nu păţesc nimic, iar cei ce trebuie să investigheze spun că nu e nimic deosebit.
Tu taci.

Ţi se fură voturile iar comisia care trebuia să investigheze pe cei care au fost prinşi cu vot dublu nu dă nici un răspuns, deşi există dovezi că ai fost furat şi voinţa ta răsturnată. Tu taci.

În divan, se fură la 2-3 mâini, unii chiulesc, alţii se fac că lucrează, iar alţii mânuiesc legile după bunul plac, în văzul tuturor şi nu li se întâmplă nimic. Tu taci.

Sistemul educaţional se reduce la bani: bani la înscriere, bani la examene, bani la absenţe, bani la promovare, bani la angajare, bani la reexaminare. Copiii tăi nu mai ştiu nici cum îi cheamă, dacă nu se uită pe internet sau nu primesc un SMS. Tu taci.

Dacă te îmbolnăveşti, nu ai unde să te duci: s-au închis spitalele, s-au scumpit medicamentele, trebuie să mergi, dacă eşti operat, cu faşele şi anestezicul de acasă, altfel mori neoperat sau deschis şi neînchis. Intri în spital pentru o unghie lovită şi ieşi cu zece boli pe care nu le aveai la intrare.
Tu taci.

Un copil de 15 ani, sportiv român, este bătut de colegii de echipă maghiari, pentru că e român, chiar de Ziua Naţională a României. Nu se întâmplă nimic. Ceva mai târziu, hocheiştii Naţionalei României (de naţionalitate maghiară), la un meci cu selecţionata Ungariei, tac când se intonează Imnul României, dar cântă cu foc imnul Ungariei şi pe cel al ŢINUTULUI SECUIESC, imn care nu avea ce căuta la o manifestare oficială. Toţi tac.

Guvernanţii nu fac altceva decât să te jupoaie, îţi bagă mâna în buzunar şi îţi iau banii pentru că eşti prea bogat în viziunea lor, sau nu meriţi ce ai câştigat, iar ţara nu are bani. Se împrumută lăsându-te dator pe sute de ani, fără să le pese ce vor face şi de unde vor plăti datoriile cei ce le vor urma.
Tu taci.

Duşmanii tăi, cei ce vor să te vadă dispărut pentru a îţi lua locul, îţi impun ce să mănânci, ce să bei, ce medicamente să iei, fac experimente cu tine, te folosesc drept cobai cu avizul şi ajutorul trădătorilor din fruntea ţării, care le aplică legile într-un Codex Alimentarius care te duce la pieire.
Tu taci.

Parlamentarii îşi votează legi speciale, se protejează împotriva judecăţii pentru hoţiile şi prostiile pe care le fac, se acoperă cu legi făcute numai pentru ei şi fură, acoperindu-se unul pe altul.
Tu taci.

Preşedintele ţării îşi exprimă oficial acordul de modificare a Constituţiei ţării, la cererea unor străini, care îşi urmăresc propriile interese, fără a consulta măcar parlamentul, dar să mai te consulte pe tine.
Tu taci.

Un român plecat de acasă descoperă peste hotare că ţara lui are de recuperat o sumă mare de bani de la alt stat. Ce fac parlamentarii români? Refuză să investigheze cazul, pentru că nu vor să-i supere pe cei ce îi ţin pe jilţuri, fără să le pese de interesul naţiunii, trădând jurământul făcut la investire.
Tu taci.

Asta se întâmplă astăzi, popor român, şi...
Tu taci.

Dacă ar fi ca tot ceea ce se întâmplă să se răsfrângă numai asupra ta, românul de azi, nu ţi-aş scrie un cuvânt. Te-aş lăsa să lâncezeşti, să dormi până se aşterne praful peste tine şi mătura istoriei te va scoate afară din mintea celor ce vor urma, ca pe o întâmplare neplăcută. Dar tu, popor român de azi, eşti legat de cel de ieri şi de cel de mâine şi odată cu tine piere nu numai trecutul, dar şi viitorul acestui neam.

Cât o să mai taci?

Trezeşte-te, popor român, trezeşte-te român adormit şi nu lăsa să se şteargă, dintr-o trăsătură de condei, tot ce ţi-au lăsat părinţii! Nu-ţi lăsa copiii pe drumuri, sclavi ai celor ce nici nu existau pe când tu ştiai să scrii!

Autor: Arhimandrit JUSTIN PÂRVU

  (Sursă text: Certitudinea.ro)

Postul între a fi sau a nu fi!

(Sursa foto: internet)

Azi, am tras concluzia mai mult ca oricând, stând în jurul cratiţei virtuale cu prietenii mei pe facebook că mâncarea-i temelie :)))!

Aşa cum am spus...eu nu mi-s vinovată că pusăi o salată de vinete la fotografii, iar ei au datiama în tătă cămara.. până dădură de lapte, sarmale şi alte bunătăţi...pofticioşii :D!

Trecând la o altă discuţie...eu, nu am reuşit numa o dată să ţin post...:(. Nu pot şi basta. Acum, cu copil mic nu mai pot nici atât. Însă mă bazez că se spune că copiii şi bătrânii nu tre să postească.
Pe când cresc mare...numa bine îmbătrânesc şi mă scapă Dumnezeu...:)))).

Este bine însă să postim şi să o facem din suflet. Nu pentru că ni se cere sau ni se spune. Ci, pentru că noi ne dorim asta. Credinţa este ca iubirea: ori e, ori nu e...nu există jumătăţi de măsură!

De aceea, dacă nu se poate un lucru, mai bine nu-l facem. Dumnezeu ne cunoaşte şi gândurile şi nu îl putem păcăli. Eu consider că în privinţa asta m-aş juca cu EL ca şi cu bunica când mâncam pe ascuns din cozonacii sau plăcintele ei, iar ea mereu ştia...

Sandra Izbaşa, aurul olimpic! Îţi mulţumesc!

 

 (Sursa foto: Libertatea)

 

De fiecare dată când eşuăm ca naţie ar trebui să luăm exemplu de la ei: sportivii noştri! Ei muncesc ore în şir făcând sacrificii pentru o zi care poate sau nu poate să vină, dar ştiţi ce fac ei în plus faţă de noi: speră, muncesc pe brânci...

şi luptă pentru idealurile lor! Cred în ei, în viitor şi în oamenii de lângă ei!
De cele mai multe ori au reuşit! România a fost mereu de aur la olimpiade şi probabil că aşa vom fi mereu! Datorită lor...sportivilor noştri fără egal!
Mulţumesc, Sandra şi multe împliniri pe viitor! TE IUBESC pentru tot ce eşti!

Să ne cunoaştem - gânduri şi sentimente din mine...

 

Nu mă întrebaţi multe despre mine. În esenţă nu ştiu cine sunt. Încă nu ne-am întâlnit eu cu mine. ne tot alergăm de când m-am născut, dar sper ca într-o zi să se întâmple şi această bucurie. Să mă întâlnesc ca şi cum aş revedea un vechi şi bun prieten! Până atunci însă ştiu că sunt o licărire de viaţă peste care Dumnezeu a lăsat binecuvântarea. Din clipa aceea, viaţa mea a cunoscut multe rosturi. Niciodată nu îmi amintesc ce a fost rău. Ce rost are? De aici începe tot! Dacă ceva are rost, oferă-l mai departe. Dacă nu are rost...uită-l. Nu lăsa nimic să îţi înghesuie mintea şi sufletul făcând din tine un prizonier al unor fapte sau oameni care au plecat demult din tine!
Iubesc viaţa, oamenii...dintre care copiii şi bătrânii în mod special. Ei mereu oferă necondiţionat tot ce au! Un surâs, un măr, o îmbrăţişare, un sărut! Nu se întreabă şi nu întreabă! Nu trag concluzii că aş fi ceva ciudată dacă sar la gâtul lor să îi ţin în braţe preţ de câteva minute care devin o viaţă de om! Dau înapoi! De aceea, ori de câte ori văd un copil sau un bătrân...zâmbesc. Mereu, dar mereu zâmbesc înapoi!
Iubesc să scriu. Cred că asta face parte din codul meu genetic. Nu ştiu dacă scriu bine, dar ştiu că unii oameni, iar mie îmi e suficent acest procent...au nevoie să scriu. Printre ei mă aflu şi eu. Iar asta face din scris ceva vital. De acolo sorb eu răsăritul, apusul, visarea, dragostea şi gura mea de aer curat. Este un aer mai important decât aerul. Când nu voi mai putea scrie am să mă înjumătăţesc pentru totdeauna.
Iubesc dimineţile când se scaldă soarele în cer ca într-o mare deasă de vise şi valuri albe. Iubesc păsările pentru că ele ne trezesc mereu din noi.
Iubesc artişti deoarece ei sunt un altfel de alfabet în viaţă! Cel al sufletului. Şi mereu reinventează alte şi alte trăiri în noi. Îmi iubesc prietenii. Fără ei aş fi un mac într-un lan de maci care nu ştiu unii de alţii.
Îmi iubesc familia pentru că ei sunt punctul acela de referinţă care îţi arată mereu cine eşti şi de unde ai plecat.
ÎL iubesc pe Dumnezeu pentru că fără EL lumea ar fi extrem de rece, iar iubirea nu ar mai avea deloc aceleaşi rădăcini.
Şi...îmi iubesc cu toate cuvintele şi necuvintele cărora nu le pot da un sens fetiţa! Ea este farul meu în orice moment şi clipă a vieţii mele. În inima mea ştiu că trebuie să rămân mereu vie, frumoasă şi copilăroasă pentru ca ea să găsească acolo toate instrucţiunile necesare la drum în viaţă. Oricât de grea ar fi căderea, când o privesc mă simt cel mai minunat şi binecuvântat om pentru că din trupul acesta fără folos altfel, am dat naştere unei minuni a mea mai mult decât a oricui!
Şi, iubesc iubirea. Vorbesc despre ea mereu şi socotesc că ea este cheia tuturor răspunsurilor. Dacă oamenii nu s-ar mai teme de iubire şi ar lăsa-o să le intre în viaţă şi în suflete, pământul ăsta ar fi un loc mult mai frumos şi primitor!

sunt o bucată de zbor închis în ziduri de întuneric ...

(Sursa foto: internet)

 uneori, sunt o bucată de zbor închis în ziduri de întuneric
şi mă zbat,
mă zbat cu sufletul de toate zăvoarele căutând firul acela de lumină
care intră în toate vieţile să ne transforme în fluturi de oameni
fie şi pentru o zi
o zi
cu care să umblu în suflet până se termină calea şi voi putea să adorm
sub sufletul tău care mă închide în el ca şi cum m-ar înveli în aripi
"mai mult decât se poate spune"

Dor de tine... acelaşi dor ca de un lucru pe care nu l-ai văzut şi nu l-ai atins niciodată...şi mă întreb...cum poate să îţi fie dor de un suflet care bate în tine fără să te atingă??? Atâţia ani...