stare de nelinişte...tu

 

Azi, m-am trezit într-o stare de nelinişte. Nu am de ce.Şi totuşi, e ca şi cum m-aş fi înfăşurat dimineaţa în loc de soare cu ceaţă grea şi rece. Mă doare sufletul. Şi iar nu aş avea de ce. Am ajuns unul din oamenii aceia visători cărora până şi cerul le este prea mic să îl alerge. Şi gândurile prea scurte. Parcă nu mai ajung la tine!!! Până şi inima îmi e prea mică să mai încapi. Mă simt atât de mică pentru ceea ce simt. Şi nu sunt. Cum nici tu nu eşti neţărmuit decât în inima mea. Şi nu ar trebui nici măcar să simt. Dar dacă nu aş mai simţi ceea ce simt m-aş pierde pe mine pentru totdeauna. Şi pe tine. Şi asta este şi mai rău decât să te trezeşti uneori înfăşurat în ceaţă departe de ochii aceia calzi care îţi încâlzesc fiinţa până în suflet. Ştii, erai atât, atât de aproape...pentru ce o fi dând Dumnezeu aripi sufletelor ţintuite, nu ştiu. Mai bine aş sta stană cu tine impregnat pe piatra inimii mele decât să zbor cu tine peste tot şi să nu mai te ajung...