Cafeaua mea azi, are gust sărat...Soarele doare, când se prelinge pe obrazul meu, iar vântul doar răscoleşte. Îl ţin puţin lângă obrazul meu. Lângă umărul meu. El stă. Mereu a stat. Nu i-a fost teamă de rămânere. Nici să plece. M-a găsit mereu aici. Dar într-o zi voi pleca în locul acela unde poveştile nu dor. Mi-e dor să alerg desculţă prin pădure. Departe, departe...în timp...unde inima mea era fericită...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu