8 noiembrie 2010

frunze, frunzatec prin mine...


Toamna se ţine cu ultima respiraţie de crengile copacilor, de petalele florilor, de trilurile păsărilor, de sufletul meu şi ne sărută cu raze timide de soare. M-am aşezat afară pe terasă cu ceaşca mea de cafea în mână. Nu va lipsi niciodată în astfel de momente... Nu ştiu de ce, de la o vreme m-a luat nostalgia. Mă gândesc la braţele bunicii mele tot mai des şi la faptul că odată cu ea s-au îngropat aproape toate visele şi clipele mele fericite. Nu mai e aproape nimeni lângă mine să îmi ia faţa în palme şi să îmi zâmbească larg, să îmi dea suviţele de pe frunte şi să mi-o sărute... Nu mai e aproape nimeni care să mă strângă atât de tare în braţe încât să simt că tot pământul respiră cu mine, plânge cu mine, se bucură cu mine ca şi în clipele în care mă strângea bunica în braţe lângă sufletul ei. Uneori, aveam impresia că mă cufund acolo înlăuntrul ei, în inima ei, că alunec prin tot ce are ea mai frumos, mai bun şi că mă nasc senină şi plină de curaj cu mine însămi. Mi-am fost mereu propriul duşman. Omul care nu a ştiut să îşi fie sieşi aproape niciodată. O adiere ciudată frunzăreşte gutuiul din faţa mea, iar eu zâmbesc printre lacrimi. Bunica iubea gutuile, iar eu am luat de la ea acest sentiment...mireasma, forma lor, culoare, gustul care parcă te mângâie pe limbă, pe cerul gurii până în stomac şi te bucură. Mă ridic şi iau o gutuie. Mai sunt vreo trei în pom. O privesc, o apropii de obraz şi simt mâna bunicii. Ştiu că e mereu aici, dar tare mult mi-aş mai dori să mă ia de mână măcar o ultimă dată...şi să îmi spună că vor trece toate, că eu sunt prinţesa ei cu puteri supranaturale care poate topi gheţarii şi mişca munţii cu voinţa şi optimismul ei. Nu cred că sunt o astfel de persoană. Nu mai cred defapt. Nici un munte nu s-a mişcat, nici un gheţar nu s-a topit, grijile sunt din ce în ce mai multe, iar eu simt că mă cufund în notorietate...mereu mi-a fost teamă de ea. Nu mi-am dorit succes, nu vreau să fiu recunoscută pe stradă, nu vreau să fiu "vedetă", vreau doar ca prin mine însămi să fiu cineva pentru cineva.
Cum spuneam azi cuiva într-un mail...simt adierea iernii. Asta e bine. Iubesc iarna! Ador iarna! Iarna mi-e ca o mantie magică. Mi se aşează pe umeri, pe faţă, pe suflet şi mă încălzeşte. Ciudat, nu? Dintre toate anotimpurile, doar acesta mi se potriveşte pe suflet ca şi o mănuşă. Mai uit de tristeţi şi mă înfăşor în clipe fericite, în amintiri minunate, în miresme de cetină, în sărbători care nu aş vrea să se sfârşească niciodată, în betele, în globuri, în alb... Culeg alb şi încerc să îl păstrez de-a lungul anului...la clipe încercate. Când mi-e greu, scot din mânecă un fulg şi îl las să mă ningă... Sper să mai pot păstra măcar această magie în mine. Magia de a naşte poveşti care să mă smulgă din aerul ăsta atât, atât de greu şi apăsător.
De undeva din timp, simt mireasmă de mere coapte şi mă gândesc că nimic nu e întâmplător, că poate măcar această poveste va fi ceea ce este, că nu degeaba prăjitura mea preferată era cea cu mere, iar bunica zâmbea atât de frumos când mă vedea titirez în jurul ei. Nu voi uita niciodată cum ieşea din cuptor acea mireasmă şi nici nu am să uit cum iese din sufletul meu atâta graţie pentru el, iubirea mea căruntă şi frumoasă. Plâng şi mă gândesc că omul poate spera măcar, nu?
Sper doar să nu fiu notorie, să fiu deosebită prin mine însumi Augustei, lui, vouă..., iar viaţa să fie acum doar o toamnă care se agaţă cu ultima respiraţie de tot ce a fost rău şi greu în drumul acesta către Golgota mea... Fiecare o avem, fiecare o ducem, fiecare trebuie să ne aplecăm să o ridicăm dacă ne cade. La urma urmei, poate cuiele nu mi s-au bătut încă, deşi simt că respir lovituri continue de ciocan şi fier...
Ce ţi-e şi cu mine, cu nostalgiile mele, cu dorurile... Cine ştie...poate se trage de la aerul acesta rece sau de la cafea?! Sau poate de la cuţitul acela din inimă pe care nu reuşesc decât să îl răsucesc...gândindu-mă la tine ca la o repetare, o repetare, o RE-PE-TA-RE!!!!

cum ştiai tu să îmi aşezi soarele pe frunte dimineţilor geroase
şi cum ştiai să desenezi
cu privirea ta curcubee cu aripi ce mă ridicau la vise şi viaţă
mereu,
mereu
cum ştiai tu să îmi ştergi ochii şi să-mi creşti din ei margarete
larg deschise

mâinile tale îmi culegeau de pe umeri, de pe creştet, de pe mâinile mele
mici
apăsarea şi tristeţea
o împărţeau zărilor şi mărilor
ca o vrajă de fericire,
iar când mă pieptănai şi murmurai cântece ştiam că povestea
nu se va termina niciodată

între noi două bunică există doar magie,
doar magie

auzi bunică?
adie vântul printre gutui, iar eu plâng a fată şi mamă!
auzi bunică?
nu mai adie a nimic, iar eu tot te plâng!

2 comentarii:

Crengu spunea...

Iar suntem telepatice, domnita... ce dor mi-ai facut... de parca nu mi-ar fi fost deja suficient!...

Sandrina-Ramona Ilie ~ Lady Allia spunea...

:)...nu mă mai miră telepatia noastră Crengu meu drag. Mie mi-e doar un dor...dor - dor de toate :).

Te îmbrăţişez cu mare, mare drag >:D<