Poate v-aţi întrebat unde am dispărut. Aici...
De fiecare dată când mi-e prea greu cu mine sau în mine mă adăpostesc aici. În această lume. De aici îmi încarc sufletul cu linişte, cu senin, cu aer. E asemeni unei oaze. Îmi iau tot bagajul sufletesc acolo şi după câteva minute nu mai e nimic în mintea mea decât eu, Augusta şi acel loc. Eu stau pe verandă şi sorb din cafea, Augusta alergă prin curte. Nici nu mai contează dacă vine sau nu altcineva cu noi sau la noi. Ne ajungem una celeilalte. Aici reuşeşsc să adun fragemente şi frânturi din oameni, din locuri...un puzzle. Îi pun la locul lor cu grijă şi mă bucur ori de câte ori reuşesc să mai rămân cu o minimă încredere în oameni. Ştiu, că va veni iar o zi în care cineva mă va frânge din nou în două, în zece, în mii de bucăţi, dar nu mai contează. E ca şi cum ai privi la un câmp cu iarbă, flori, copaci... Într-o zi, din senin se iscă o furtună şi aproape nu mai lasă nimic în urmă. Copaci smulşi, iarbă culcată la pământ, flori strivite... După o vreme, aproape în aceleaşi locuri cresc alţi copaci, altă iarbă, alte flori. Totul în viaţă constă în grijă, în dăruire, în dragoste. Mai ales în grijă. În grija faţă de noi, faţă de cei dragi nouă, faţă de cei din jurul nostru. Fără ea, furtuna ar face mai multe ravagii, iar natura s-ar reface mult mai greu. Chiar şi cea umană. Asta a fost lecţia pe care mi-a dat-o mie acum acest loc. Citind ce mi-a răspuns Cher, nu am putut să nu mă întreb cum ar fi fost să fi învăţat şi eu lecţia echilibrului interior-exterior de mică. Lecţia despre încrederea în mine. În inteligenţa mea. În talentul meu. În seninătatea mea. Eu am învăţat-o doar pe aceea de a crede în oameni şi în iubirea mea sinceră faţă de ei. Din asta au derivat apoi alte lecţii. Lecţii de viaţă. De supravieţuire. Mă întreb cum ar fi fost să fi avut de partea mea încrederea în mine. Cum arăta o astfel de lecţie atunci? Învingătoare aproape de la început, dar mult mai aprofundată. Încrederea în noi nu ar trebui să ne transforme în nişte îngâmfaţi ci în înţelepţi. Cum am spus: "este bine să ne creştem copiii în multă iubire, sinceritate şi trebuie să le dăm încredere în ei ca şi om pe interior şi exterior. Doar aşa vor fi cu adevărat în echilibru cu ei înşişi şi cei din jur ". Eu asta cred. Şi asta încerc să o învăţ să simtă pe fiica mea. Nu vreau să o oblig la nimic. Vreau ca toată viaţa ei să fie una naturală. La fel şi învăţarea. La fel şi tristeţea. La fel şi iubirea. Eu nu fac nimic. Îi dau doar din ce am avut, din ce nu am avut pentru ca să înveţe să zboare corect şi să nu se prăbuşească în momentul în care i se vor tăia aripile. Picioarele sunt la fel de bune pentru visare precum aripile. Iarba precum norii. Pământul precum cerul. Mereu am spus că sunt un om simplu. Cu trăiri simple. Nu vreau nimic special în viaţa asta. Vreau doar să pot iubi şi să îi văd pe cei iubii fericiţi. Pentru mine mi-aş dori un astfel de loc. Nu atât de mare, dar atât de liniştit. Aş vrea să pot sta pe verandă să ascult greierii, lăcustele, mierlele, piţigoii, cintezele mele dragi... Aş vrea să pot planta o floare, să pot tăia un ram uscat, să pot sta cu picioarele în râu. Uneori mi-ar plăcea să mă ţină şi pe mine cineva în braţe. Să îmi dea gândurile la o parte de pe frunte. Să îmi spună că sunt frumoasă. Să îmi spună că mă iubeşte. Şi să nu obosească. Eu nu ştiu cum e să oboseşti să iubeşti. Ştiu doar că dacă aş face-o aş înceta să exist. În unele nopţi, m-aş trezi şi aş privi luna. Mi-aş acoperi umerii cu o pătură şi aş ieşi desculţă în curte. Aş asculta bufniţele şi şoimii. Noaptea ţipă cel mai frumos. Apa. Cred că aş putea muri fericită pe malul unei ape ţinând în mână o floare de liliac şi privind cerul cu stele. Aş sta ore în şir şi aş scrie. Poveşti. Ele nu rănesc pe nimeni şi poate nici nu atrag invidia altora. Cui i-ar place să scrie poveşti? Sunt mult mai la modă alte genuri literare, iar copiii s-ar bucura. Ei nu ştiu să fie invidioşi. Poate unii veţi spune. Dar aceea nu este invidie. Este tristeţe şi singurătate. Da... Ştiu că poate nu am să am nimic din toate acestea, dar asta nu mă ţine în loc. Se spune că visele sunt visate pentru a fi împlinite, altfel ele sunt doar regrete. Totuşi, uneori şi din lumea aceasta mică unde mă aflu...se pot auzi greierii, lăcustele, cintezele şi râsetul fetiţei mele, iar eu, atunci scriu. Scriu despre toate. Să nu uit nimic. Vreau să îmi amintesc fiecare detaliu. Nu vreau să uit nici un sunet. Dacă viaţa e un cântec...fie el şi unul cu multe treceri de la o gamă la alta...vreau să îl ştiu cânta frumos! Pe vocea mea! Pe sufletul meu! Dacă vor fi mai mulţi pe aceeiaşi lungime de bandă...cu atât mai fericită va fi întâmplarea!
Chantal Kreviazuk - Feels Like Home
10 comentarii:
Nimic nu poate fi schimbat intr-o viata si sa continui sa crezi ca ar fi putut fi "viata ta"......
Sunt atatea lucruri despre viitor la care ar trebui sa ne gandim si pe care trebuie sa nu le gresim incat nu ar trebui sa avem timp sa privim in urma. Orice lucru trebuie invatat din mers si nu intors si pe fata si pe dos. Dar e doar o discutie si de la vorbe la fapte...este cale lunga.
...miss you.
frumoase randuri, sa fie poveste, sa fie realitate? ori, poate o poveste din viata, cu suflete curate si oameni frumosi ;)
Cher, nu ştiu dacă e vorba de privit în urmă. Sunt doar întrebări retorice pe care mi le pun uneori din mers în momentul în care văd că eu procedez altfel. Mă străfulgeră aşa...repede...un "dacă", apoi mă bucur de ceea ce am, de familia şi în special de fetiţa mea :). Îmi doresc să nu repet greşelile şi să dau mai departe doar din cele bune. Din fire sunt spontană şi...nu am obiceiul să "împletesc" acţiuni :). Nu pe acestea.
"Ştiu eu Cine"...nu mai ştiu dacă ştiu cu adevărat dacă ştiu... Totuşi, de ce anume ţi-e dor?
Patrick, mulţumesc :). Cred că este de toate. Un pic de viaţă, un pic de poveste, mai multe emoţii :). Şi tu eşti un om frumos.
Lady Allia ,sunt oameni pe care ai cunosti putin dar pe care ai simti ,eu pe tine te simt ca pe o persoana buna si puternica ,zbuciumul tau o sa lase urme ca ale ploii in stanca doar,vad aici ca ai destui prieteni virtuali ,ai o familie ...Crede-ma cand iti spun ca esti o norocoasa cu toate greutatile pe care le simti ca te apasa...te vor modela dar nu te vor sfarama si tu stii de ce.....o imbtatisare virtuala tie...
Nu scriu doar pentru tine, scriu si pentru mine. Privind in urma imi dau seama ca multe, dupa minrea mea de acum, sunt greseli, dar nu as schimba nimic, nu stiu ce ar altceva ar fi urmat. Imi pare rau doar ca nu am impartit mai multe vorbe bune, de facut altceva... nici nu poate fi vorba...
Cora, îţi mulţumesc pentru tot ce ai scris şi tot ce a rămas nescris, dar ţi-e în suflet :). Tocmai pentru că oamenii se simt...tu eşti printre cei dragi mie. Blogurile din blogrolul meu nu sunt printre cele mai de rating. Singurul criteriu după care le-am ales a fost...sentimentul pe care l-am găsit acolo când am citit primele rânduri.
Nu cred să fie lipsit de modestie să spun că ştiu că sunt puternică, dar uneori Cora bagajul pe care îl cărăm cu noi devine insuportabil. ştii, e ca şi cum un om merge la dentist şi îşi face extracţiile mereu fără anestezic. Ştie că îl doare. Ştie că e groaznic, dar suportă. Aşa e el. Poate duce. Într-o zi însă, îi spune medicului să îl anestezieze. Nu mai poate. Dintr-o dată durerea a devenit prea mare. Aşa se întâmplă cu mine.
Ştiu că sunt norocoasă prin oamenii minunaţi care mă încurajează, care mă iubesc în felul lor, dar asta niciodată nu ţine de bătrâneţe sau de cald. Uneori Cora...mă simt prea femeie şi prea puţin om. Înţelegi draga mea?...Ştiu că înţelegi...
Te îmbrăţişez şi eu cu mare drag.
Cher..., de atâta vreme am ajuns să cunosc când ai un fel de monolog cu vove tare, dar poate nu întâmplător, simt că oarecum mă regăsesc şi eu prin el :). Nu ştiu de ce, dar simt că avem foarte multe în comun.
Trimiteți un comentariu