În ciuda ritmului tot mai alert în care trăim, am devenit tot mai absenţi din rânduirea rosturilor societăţii şi astfel, prea ocupaţi, prea informaţi, îi lăsăm pe alţii să hotărască.
Înainte, eram mai buni, mai înţelegători, mai răbdători unii cu alţii. Eram mai apropiaţi de preoţi şi de Dumnezeu. Acum, a ajuns o ruşine să mergi la biserică. Nu dă bine! În unele cazuri, nici măcar nu mai contează cum eşti îmbrăcat. Se merge la biserică de parcă s-ar merge într-un club select. Şi preoţii sunt vinovaţi – s-au îndepărtat de oameni. Şi societatea este vinovată – şi-a pierdut credinţa. Şi statul e vinovat – nu se mai implică în nimic. Doar aşteaptă cu “buzunarele” la vedere.
Familia, nu mai este o dorinţă, o împlinire sufletească, o binecuvântare. Este un obicei. O rutină. Un scop neclar sau poate doar unul social, material. Familia nu mai este o instituţie pilon în societate care să fie prima piatră de căpătâi unui copil, unui tânăr, unui om. Am devenit un fel de castele de nisip. Oamenii nu mai învaţă să clădească şi să lupte pentru ceea ce au clădit. Oamenii năruiesc! Năruiesc copilării, tinereţi, vise, vieţi, societăţi… Se grăbesc să înainteze în tehnologie şi pierd esenţa vieţii: să trăiască!!! Pierd firescul vieţii: credinţa, iubirea, umanul!
Articol preluat de pe Stelian Tănase.ro
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu