(Sursa foto: internet)
Privind la cum aleargă timpul acum şi oamenii cu el, nu pot să nu observ în asta o competiţite nefirească. Rolul timpului este să alerge. Uneori să stea parcă, dar oricum ar fi e rolul lui să alerge! Rolul nostru ca oameni este să trecem prin timp. Să ne bucurăm de viaţă aşa cum este ea. Să o lăsăm să ne transforme sub dalta întâmplărilor - bune, rele - în suflete mai bune, mai răbdătoare, mai înţelegătoare cu noi şi cei de lângă noi.
Şi totuşi, oamenii se dau la întrecere cu timpul! Îmbătrânesc prea repede, deoarece renunţă prea uşor la visele lor, la copilăria din ei, la lucrurile mărunte din jur, iubire şi oameni.
Oamenii încep să îl privească până şi pe Dumnezeu ca pe ceva trecător sau îndoielnic.
Am început să fim mici roboţei care aleargă, aleargă, aleargă, iar la sfârşit cu siguranţă vom observa că viaţa nu este o pistă de alergări viteză ci un parc, în care se culeg şi se plantează flori şi copaci trainici! Florile...sunt acţiunile noastre, emoţiile noastre, zâmbetele, mâna întinsă, iar copacii sunt rezultatul acţiunilor noastre, sentimentele noastre şi copiii - cărora trebuie să le creştem rădăcini sănătoase şi puternice! Majoritatea vor regreta că nu au avut timp să respire alături de cineva în acest parc şi că o mare parte din viaţă a trăit singur deşi a avut mereu alături de cine să poposească. Florile pot să răsară şi întâmplător, dar uneori se ofilesc dacă nu ne oprim asupra lor.
Oamenii nu mai au timp pentru nimic important: copii, soţ/soţie, iubit/iubită, părinţi, familie. Uneori toate acestea devin simboluri de decor sufletesc asupra cărora ne oprim doar să ştim dacă ne mai sunt alături şi ne punem iarăşi pe fugă de parcă însuşi timpul ne-ar alerga cu biciul din spate!!!
Nici măcar iubirea nu mai are timpul ei! Nici măcar să fie iubită...
Atunci, am să spun mereu, mereu aceeiaşi frază: opriţi planeta, vreau să cobor în linişte...
Şi totuşi, oamenii se dau la întrecere cu timpul! Îmbătrânesc prea repede, deoarece renunţă prea uşor la visele lor, la copilăria din ei, la lucrurile mărunte din jur, iubire şi oameni.
Oamenii încep să îl privească până şi pe Dumnezeu ca pe ceva trecător sau îndoielnic.
Am început să fim mici roboţei care aleargă, aleargă, aleargă, iar la sfârşit cu siguranţă vom observa că viaţa nu este o pistă de alergări viteză ci un parc, în care se culeg şi se plantează flori şi copaci trainici! Florile...sunt acţiunile noastre, emoţiile noastre, zâmbetele, mâna întinsă, iar copacii sunt rezultatul acţiunilor noastre, sentimentele noastre şi copiii - cărora trebuie să le creştem rădăcini sănătoase şi puternice! Majoritatea vor regreta că nu au avut timp să respire alături de cineva în acest parc şi că o mare parte din viaţă a trăit singur deşi a avut mereu alături de cine să poposească. Florile pot să răsară şi întâmplător, dar uneori se ofilesc dacă nu ne oprim asupra lor.
Oamenii nu mai au timp pentru nimic important: copii, soţ/soţie, iubit/iubită, părinţi, familie. Uneori toate acestea devin simboluri de decor sufletesc asupra cărora ne oprim doar să ştim dacă ne mai sunt alături şi ne punem iarăşi pe fugă de parcă însuşi timpul ne-ar alerga cu biciul din spate!!!
Nici măcar iubirea nu mai are timpul ei! Nici măcar să fie iubită...
Atunci, am să spun mereu, mereu aceeiaşi frază: opriţi planeta, vreau să cobor în linişte...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu