Tare m-aş dori şi eu un bătrânel care să "mă repare" să ticăi şi eu normal...a viaţă!

Nu sunt foarte multe lucrurile după care mă dau în vânt, dar filmele care au un mesaj de transmis, mi-au plăcut mereu. Totuşi de la o vreme am învăţat să trăiesc în proporţie de 80% fără televizor, radio sau alte instrumente de legătură cu aşa zisa civilizaţie. Mă doare nespus de mult faptul că ne îndepărtăm de toate cele frumoase, de oameni, de bunătate, de credinţă şi îl îngropăm pe Dumnezeu adânc în noi, în locuri unde nu mai ajungem aproape niciodată. În unul din filmele la care m-am uitat..."Eat, Pray, Love", era un bătrân care trăia în nişte condiţii grele, dar atât de normale pentru el. Iubea viaţa aşa cum e ea şi se bucura de tot. Printre îndeletnicirile sale "repara oameni" cum spun eu. Suflete. Le dădea o rază de lumină şi îi învăţa să meargă pe ea ca pe sfoară. Aveau nevoie de un singur lucru să reuşească. De ei. Doar prin ei înşişi puteau să găsească echilibrul care să îi ajute să facă primul pas şi apoi pe toţi ceilalţi care să îi ducă la capăt...acolo unde se regăseau sau se găseau întâia dată - după caz. Constat încet, încet că viaţa mea e "stricată", "dezaxată", "debusolată" complet, iar eu nu am nici un bătrânel care să mă înveţe să umblu pe sfoară. Poate ar fi mai uşor să îmi atingă cineva inima şi să mă ajute. În general, oamenii spun doar să fii tare sau nu spun nimic, retrăgându-se într-o carapace de unde totul pare mai frumos. Cuvintele sunt din ce în ce mai rare. Gesturile asemenea. Sentimentele? Mă tem că majoritatea sunt doar o stare de beţie în care mă aflu. Lumina aceea de care mă agaţ. Îmi amintesc că atunci când eram mică nu vroiam să cresc deoarece oamenii mari erau mereu trişti, grăbiţi, abătuţi şi complicau totul. Tare mi-aş dori să fi reuşit să rămân copil. Am avut dreptate! Oamenii mari uită să trăiască frumos. Uită să întindă o inimă de ajutor! Dau cu linguriţa, iar apoi iau cu polonicul din tine până la ultimul strop şi te lasă ca şi cum nici nu ai fost vreodată. Filmele însă sunt frumoase. Poţi repara ce e greşit. Poţi lua de unde e prea mult. Viaţa însă, bate filmul, iar în final, doar cei ce ne iubesc cu adevărat ne rămân.

Totuşi, tare m-aş dori şi eu un bătrânel care să "mă repare" să ticăi şi eu normal...a viaţă!