26 martie 2015

Noi facem dragoste între cuvinte. Și dialog când tăcem!


- Mulțumesc...
- Pentru ce îmi mulțumești, scumpule?
- Pentru că ești, draga mea...
- Și eu îți mulțumesc pentru că ești și îmi ești atât de frumos...
- Știi? Știi că iar îmi vine să îți scriu pe sâni dragostea?
- Iar mie pe umeri, pe gât... Dansezi, suflete?
- Oricând, cu tine...presimt că tu, o să înlături tot ceea ce-mi acoperă dansul...
- Dansul este o stare de spirit interioară. Se spune că atunci când te ține de mână persoana iubită...dansezi singur...Trebuie doar să asculți inima și să privești în ochii...ei
- Daaa, ca și iubirea! De aceea îți spun că știu dansa. Deja o fac și doar vorbesc cu tine...
- Haide...ține-mă de mână, privește-mă și ține ritmul...e ușor...
- Merg să tac undeva, puțin...
- Ia-mă și pe mine. Se tace mai frumos în doi...
- Nu spune nimic. Simți?
- Da...vreau doar să simt și să tac...
- Da...
- Am citit undeva că doar se iubește, nu se vorbește. Când iubești nu ai nevoie de cuvinte...
- Și dacă nu ai fi citit, tu știai asta. E acolo, în tine
- Da..dar acolo era scris frumos...
- Da, draga mea, frumosul nu trebuie descoperit. Este suficient să înlături urâtul. E ca și atunci când sculptezi. Înlături materialul ce este surplus. Brusc realizezi că a face dragoste e o operă de artă. E ceva suprarealist.
- Și uite scumpule, ai scris un poem!
- Chiar crezi asta? Întrebarea e retorică! Mă alintam...
- Știuuuuuuu! Te și văd cum râzi acolo în colțul ochilor și al gurii. Și nu te mai juca cu degetele...te dai de gol.
- Am să fug...mă zăpăcești!
- Nu fugi! Rămâi! E frumos să fii zăpăcit...Vreau să te pictez. Să pictez cumva această dragoste, dar tot nu îmi reușește și atunci, m-am pus să te respir
- Wow! Ce frumos ai spus...Să salvezi undeva!
- E salvat oricum. În tine! Noi scriem direct pe noi, în noi...Suntem hârtie și cerneală...Apă și foc...
- Știu asta, dar eu sunt un simplu om. Partea cu pictatul are nevoie de o bibliotecă. De un cer. de un altar. Să știe toată lumea cum ne-am mărturisit...și astfel, fiecare să poată respira un asemenea poem...
- Nu ești deloc simplu. Nici doar un om...Ești tabla cerului de care îmi agaț sufletul cuvintelor...
- Draga mea...să știi că nu fug de dragul pașilor. Tu răscolești în mine însăși alergarea!
- Vezi? Haide să așezăm împreună...Așează și tu pe acest altar...mărturisirile tale...Promit că am să-ți las sufletul să scrii mereu pe el. Și sânii...
- Și coapsele?
- Și coapsele...Coapsele mele pentru umerii tăi... sânii mei pentru gâtul tău... picioarele mele pentru brațele tale... palmele mele, în palmele tale...
- Și buzele cui le lași?
- Privirii tale...degetului tău arătător...limbii...
- Vrei să-mi plângă sărutul?
- Nu...doar să mă guste ochii înaintea gurii...
- Ce foame...să te mănânc cu ochii
- Cât de frumos mă privesc în tine...Un lup din când în când îmblânzit în ochii mei, urlând pe dinăuntru a sărut
- Astfel încât toți mieii să țipe
- Și să adoarmă...
- Știi cât de frumos mă faci să zâmbesc?
- Știu...mă văd pe mine și știu!
- Și iarăși se făcu tăcerea aceea care spune tot. O simți?

Niciun comentariu: