Just...Paul...

Scarry family miss you... by Slidely - Slideshow maker

Amintirile sunt stele căzătoare care își fac culcuș în sufletul nostru...pentru totdeauna!

Tu, Paul, ești o steluță "sclipicioasă" pe cerul inimii noastre...!

Te iubim mult!

Amintiri de la mare... Seria I...

Un ultim cânt de chitară...

Azi, sufletul meu este o chitară. De ce chitară? Pentru că dintre toate instrumentele, ea știe să plângă cel mai frumos. Chitara este un instrument viu. Poate țipa, poate să se mire, să râdă, să plângă. Mai ales să plângă.
Când am multe întrebări sau nedumeriri, îmi amintesc că demult, știam să cânt frumos la chitară. Nu mai știu. Iubesc însă să o ascult. Îmi amintește de mine și uneori aduce amintiri cu mine. De demult.
Astăzi însă, deloc întâmplător, mă întreb...de ce unii oameni când te au nu știu să te respecte, să te prețuiască și să te iubească? Le dăruiești tot! Tot ce ești. Tot ce simți. Tot ce reprezinți, iar ei nu vor nimic. Vor doar să îți râdă în ceafa sufletului ca o respirație rece și crudă ce te urmărește apoi mulți, mulți ani ca o întrebare ce îți ajunge la osul sufletului sfâșiind continuu: "de ce?". Și nu știi. Nu afli. Nu ai cum! Bântui doar prin viață întrebându-te cum a putut sufletul tău să însemne doar ploaie în vânt, când ai pus în el toate nestematele ființei tale? Și îngenunchezi. Și plângi. Și urli. Și îți ștergi lacrimile. Și înaintezi. Pentru că așa fac oamenii de caracter. Pentru că așa fac cei care iubesc. Iau iubirea cu ei și merg mai departe chiar dacă aceasta e ca un cuțit care înjunghie mereu tot mai adânc. Merg mai departe ca să nu uite. Să nu uite că au iubit, iubesc, chiar dacă nu au fost iubiți. Apoi, după mult timp, în fața noastră apare acel om. Mai matur. La fel de frumos. Mai adâncit în el. Și în viață. Îți surâde și îți cere iertare. Și îți recunoaște iubirea. Și totuși, inima ta nu mai tresare. În fața ta se află doar un străin politicos și frumos pe care nimic din tine nu îl mai recunoaște. El nu știe, dar el a trecut cu timpul și cu toate lacrimile care au curs din tine precum sângele...până nu a mai rămas nimic! Așa însă am aflat cum este să iubești cu adevărat un singur bărbat. De atunci...viața și inima mea se petrece doar între mine și el. Și mă bucur nespus că nu mi-a fost teamă să mai cred în iubire și oamenii care o știu prețui. Mă bucur că am știut acorda din nou chitara pe care tu ai frânt-o lăsând-o fără aripi...

Astfel că, am să îți spun...nimic nu a fost iubire, dacă nu a fost ce trebuia să fie. În viața ta furtunoasă, eu nu am fost decât o altă femeie. Mult timp în viața mea tu ai fost un singur bărbat. Acum însă, nu mai ai nici o definție. Și nu te mira. Mi-ai stors sufletul de tine până nu a mai rămas decât un gust amar.

Drum bun și frumos în viață însă, îți doresc...

Nu pare, dar jucam și eu NFS Underground....

Nu pare, dar jucam și eu NFS Underground și aveam o Mazda RX-7 cu care am terminat jocul. Nu BMW. De ăla au toți când ajung la bani. Nuuu! Eu am avut o Mazda. Frumoasă, delicată, micuță, dar puternică, iar ei...îmi sunau mereu în căști...

încâlcita-descâlcita...

Jucam "încâlcita-descâlcita" cu bunica în serile de iarnă, iar cu bunicul moară...din boabe de fasole şi porumb şi, deşi nu erau jucării bakugan sau altele, mă simţeam nespus de fericită. Nu vreau să diminuez valoarea copilăriei, dar nu pot să nu simt în suflet dezamăgirea că micuţii noştri nu vor cunoaşte niciodată magia aceea a simplităţii...!

(Sursa foto: internet)

Dor de altădată...

Cât de dor îmi este de Adrian Pintea...Dintre toţi, el mi-a fost cel mai drag. Mereu visător şi ireal... Mulţumesc, Vatra Satului...pentru toate amintirile frumoase cărora le dai din nou aripi să zboare senine...






"SUFLETUL TREBUIE MUNCIT ...ASA CUM LUCREZI PAMANTUL,DACA VREI SA CULEGI ROADELE,BADIE!"

Michael Jackson nu e mort...s-a mutat „pe lângă a doua stea, la dreapta, apoi drept înainte până dimineaţa”.

 

Astăzi, am să îţi fac o prăjitură mare, mare cu mere aşa cum îţi place ţie. Îl voi pune pe Petre Pan în mijloc. Şi pe Wendy. Am să îi pun multe mere în mijloc. Toate gândurile mele bune, anii şi dragostea mea faţă de artistul şi prietenul care mi-ai fost şi mi-ai rămas. Uneori, când mi-e dor de tine, de zâmbetul tău...ies afară, ţintesc o stea şi îi spun poveşti. Dacă licăreşte ştiu...ştiu că e steaua unde ai ales tu să te muţi. Cea care te duce pe Tărâmul de Nicăieri unde toţi rămânem copii.
Azi lumea plânge pentru că în urmă cu 3 ani, o eroare medicală ne-a sărăcit de tine. Ca om! Dar lumea nu înţelege un lucru, Mike...tu...nu eşti mort! Tu nu poţi muri! Artiştii adevăraţi nu mor niciodată. Acesta este rolul şi rostul unui artist adevărat: să trăiască cu mult, mult timp după ce el nu va mai fi! Muzica ta, versurile tale şi tu eşti încă pe buzele şi în inimile noastre. Acum, lumea te-a văzut cu adevărat...Peter :). Unii, mai încercăm să îţi legăm umbra de sufletele noastre ca să ştim că ne vei vizita din nou prin lumina ta.
Ai fost un om luminos şi un artist desăvârşit. Ne-ai dăruit atât de multe. ne-ai pus sufletul şi viaţa ta pe tavă, iar unii dintre noi te-au dezamăgit aşa cum au făcut-o toţi. Nu au reuşit să vadă în tine ceea ce erai tu de fapt! Au căutat mereu răspunsuri şi explicaţii la ceea ce au presupus ei că eşti. Nu i-a interesat artistul. Au răstignit omul ori de câte ori au putut. Oamenii talentaţi şi minunaţi sunt persecutaţi asemeni evreilor. Ne este teamă de ei deoarece nu sunt ca noi şi le transformăm viaţa într-un Auschwitz permanent.
Şi totuşi, ei iarăşi uită, că şi din ospiciul cu demoni, îngerii cântă...!!! Tu ai cântat divin, frumos. Ai îndulcit suflete. Ai împărţit buchete întregi de emoţii şi ai născut vise fără de moarte. Pe unii, ne-ai făcut mai buni şi ne-ai ajutat să vedem "...A Better Place For You And For Me And The Entire Human Race".
Mie mi-ai dăruit dansul şi visele. Speranţa că oamenii pot fi mai buni, chiar dacă te judecă, te îngenunchează şi uneori te ucid. Speranţa că în fiecare om se găseşte un loc unde trăieşte Dumnezeu şi de acolo se poate face Lumină. Mi-ai dăruit credinţa că visele se pot împlini şi mi-ai fost alături mereu. Eţti printre puţinele persoane din lume care nu m-a dezamăgit niciodată şi a dăruit mai mult decât a făcut-o cineva vreodată!
Îţi aminteşti Mike? Mereu te voi găsi...mi-ai spus cum: „pe lângă a doua stea, la dreapta, apoi drept înainte până dimineaţa”...! Dacă nu voi mai ajunge vreodată la tine să ştii că mi-am pierdut magia şi credinţa în poveşti, iar praful magic de pe pleoape nu mă mai ajută... Atunci, să mă ajuţi din nou aşa cum doar tu ştii să o faci dragul meu prieten din copilărie...
Azi oamenii te îngroapă din nou. Eu vreau însă să le spun că greşesc. Ar trebui să te lase să zbori şi să trăieşti veşnic! Azi în sufletul meu cânţi mai frumos decât ai făcut vreodată. Cânţi dintr-o lume a îngerilor...aceea care ne face să apreciem oamenii mult mai fumos când ei nu ne mai sunt. E dureros să nu mai aud un cântec nou de al tău. Să ştiu că nu vei încărunţi vreodată şi nu te vei bucura d enepoţi...aşa cum îţi doreai. Dar...e minunat să ştiu că ai fost şi ne-ai dăruit fericirea de a te avea printre noi!
Mike zâmbea rar în ultima vreme, dar eu am să mi-l amintesc mereu zâmbind, pentru că aşa l-am întâlnit prima oară când a coborât din caleaşca fermecată să mă ducă la bal...

Bunicii şi pâinea vieţii...

Bancoş Dumitru şi Eugenia (Mitru şi jenica...)

Satul unde am crescut eu şi pe care mi-l amintesc ca şi "acasă" după ce am făcut ochi, nu este foarte departe de Oradea. La o aruncătură de băţ. Să tot fie vreo 45 de km din faţa blocului până în faţa porţii bunicii. Sau, mai bine spus, leagănul inimii mele, este doar la o aruncătură de suflet, deoarece şi acum, când spun seara..."ia ieşi tu şi zboară până acasă", sufletul meu zboară atât de lin...către satul micuţ de câmpie, unde am învăţat eu să umblu, să râd, să iubesc oamenii, să frământ pâinea, să îmi julesc genunchii şi să cad din copaci. Să zbor. Să cad şi să ştiu să mă ridic. Când îl trimit către casă, sufletul meu...mereu zboară. Mereu ajunge acolo. Oriunde ar fi, găseşte drumul atât de repede şi uşor! Chiar şi acum...sunt la 580 de km depărtare şi ajung la casa bunicii într-o clipită de suflet, într-o bătaie de inimă.
Îmi amintesc, că la ei era mereu cald. Niciodată, dar niciodată nu mi-a fost frig la bunica. Nici trist. Nici...teamă!!! A fost singurul loc unde niciodată nu mi-a fost teamă de nimeni şi nimic. Nu mi-a fost teamă să vorbesc, să cred, să îmi împlinesc, să gândesc, să fac prostii, să alerg, să mă caţăr, să cad, să iubesc! Ştiam că orice aş face, bunica şi bunicul vor găsi o învăţătură care să mă ajute leac la inimă. Şi, aşa era.
Mi-a fost mereu veselie şi zâmbet. Poveşti şi frumos. Îmi amintesc cum îmi bătea inima când intram cu maşina tatei în sat. Nebună! Cunoşteam fiecare casă. Fiecare om. Fiecare copac. Fiecare floare căţărătoare pe gardul vecinilor. Mereu deschideam gemul până jos, iar tata mereu spunea:
- O să te ia curentul fată! Iar te ia cu dureri de măsele!
Cui îi păsa de durere atunci? O scot dacă nu îmi dă pace şi basta. Cum să nu deschid eu geamul să strig la prietenii mei sau la nanele din sat să ştie lumea că am venit acasă?!
- Iaca Floare, o venit Ramona acasă! Fă cu mâna fată!
- Inde îi, Lină? Nu o văd!
- Nici nu trabă! Fă cu mâna şi ascultă că de auzit auzi!
Şi auzea că eu ţipam cât mă ţineau plămânii:
- Sărut'mâna nană Floareeee! Sărut'mâna nană Linăăă!
- Ţuce-te nana pe tine! Să ştii că ţ-or mai crescut florile celea pe care le-ai sădit data trecută. Am trecut pă acolo cu Floarea. Şi, vezi că o fătat vaca lu nan'ta Vioară!
Uite aşa, până ajungeam la bunica, eu ştiam toate celea pe care le pierdusem într-o săptămână. Ştiam cine a murit, cine s-a născut, cine s-a căsătorit, ce pui de animale au venit pe lume şi ai cui, cine e bolnav, cine e sănătos...spre disperarea tatei care mereu dădea din cap:
- Doamne femeie, fata asta mă omoară cu zile. Nu se face ea fată de oraş cât îs eu popă!
- popă nu o să fii veci. Asta e clar! Se bucură, măi Nelule...Aici e lumea ei, spunea mama zâmbindu-mi senin.
- Femei! Toate sunteţi la fel, spunea tata, care de altfel se bucura şi el că mergea în sat, doar că băieţii mari nu au voie să pară plângăcioşi.
În dreptul bisericii începeam să ştiu că am ajuns acasă. Mereu îl auzeam pe Rio lătrând deşi era la vreo juma de km depărtare. Atunci, era momentul în care bunicul afla că noi venim în sat şi, şontic, şontic, trăgând piciorul lui semiparalizat după el se grăbea la poartă. O deschidea larg şi stătea sprijinit lângă ea. Dar eu ştiu că inima lui era şi mai larg deschisă şi dacă ar fi putut şi-ar fi deschis pieptul în două să intrăm până în adâncul lui.
Bunica îşi aranja baticul, sufleca mânecile de la rochie şi începea să şi le frece pe sub şurţă emoţionată.
- Se văd Mitrule?
- Jenică, de unde să ştiu eu? Uiţi că nu văd? De abia ce zăresc conturul lor când se dau jos. Vin ei!
Bunicul a avut o viaţă grea. Era maramureşan. Din Asuajul de Jos. Om din inima tradiţiilor şi a oamenilor buni. De la 11 ani lucrase. Oriunde. Ca să îşi ajute părinţii şi să poată să termine şcoala. A făcut liceul tot. Apoi, l-au prins cu arcanul în armată la unguri. El a stat cât a stat şi a fugit înapoi acasă în armata română. Între timp l-a prins războiul. Acolo, una dintre întâmplările care m-au emoţionat a fost aceea când el şi prietenul lui bun au fost prinşi în tranşee sub un val mare de pământ. Ghiţă a murit lângă el, iar el nici să îl plângă nu a putut. I s-ar fi terminat aerul. A stat acolo trei zile, până l-au descoperit degerat nişte soldaţi ruşi şi l-au băgat în lagăr. Aşa îi degerase picioarele şi învăţase să trăiască doar din vise şi poveşti pe care el derula în mintea lui să nu înnebunească. Războiul se terminase, ruşii le deschise porţile, dar el a stat acolo încă vreo două zile. Se gândea că îşi râd de ei ca şi atunci când îi înfometa şi, după ce deveneau ca şi animalele de flămânzi le arunca varză cu viermi peste gard. Unii mâncau până crăpau. Bunicul învăţase însă să fie înţelept. Rodea mereu ceva. Şi-a ros bocancii prima dată. Rupea câte o bucăţică şi o ronţăia ca să dea stomacului de lucru. Să nu simtă foamea. Apoi, a venit şi el acasă. A nimerit când ai lui îi puneau parastasul de doi ani. Nu i-a lăsat nici să îl îmbrăţişeze până nu a făcut o baie, nu s-a primenit şi nu s-a bărbierit pe cap să nu îi umple de păduchi. Apoi, s-a bucurat de ei. Şi ei de el. A intrat în miliţie şi s-a însurat, dar viaţa nu a fost uşoară cu el. A paralizat total însă, bunica i-a fost alături mereu. Om puternic şi cu voinţă, bunicul s-a sprijinit pe blândeţea, răbdarea şi iubirea bunicii şi aşa, a reuşit să îşi revină. Totuşi, degerăturile picioarelor îl făceau uneori să se trezească urlând de durere. Ca să nu facă asta...de teamă să nu ne trezească, bunicul strângea mereu ceva între dinţi. Îmi amintesc numai cum îi curgeau lacrimile şi cum mă ardea pe mine în suflet. Apoi, i-a slăbit vederea. A pierdut vederea total la un ochi în urma unei operaţii nereuşite a unui medic beat şi iresponsabil. Al doilea se înceţoşase de albeaţă. Nu mai vedea mai nimic. Când îi era dor mă lua alături şi mă contura cu mâinile lui mari, blânde şi atât de dragi. Apoi zâmbea.
- Aşa, acum că te-am văzut, mi-a mai trecut dorul. Şi mă săruta peste tot cu atâta dragoste încât mă topeam toată de dragul lui.
- Ioii, Mitrule îi răspunse bunica...proastă mai sunt!
- Nu proastă femeie, eşti emoţionată că îţi vine fata acasă!
Şi aşa era. Nici nu apuca tata să oprească maşina că ea se agăţa de mânerul de la uşă şi mă pupa pe geamul maşinii. Când maşina se oprea ieşeam şi direct în braţele ei mă aruncam. Doamneeeee!!! Doamne, câtă linişte şi căldură. Câtă dragoste şi dor. Cât îmi lipsesc ele acum. Braţele ei. Pieptul ei în care inima bătea toată numai eu. Cum aş mai căuta eu răspunsurile mele acolo. Mereu le găseam.
Când ne alinam dorul una de alta, îmi ridica faţa către ea, mă mângâia pe creştet şi mă săruta pe frunte.
- Da mare şi frumoasă te faci, draga mea! Tot prinţesă, tot zânuţă!
Şi eu râdeam. Apoi, după ce îi sărutam mâinile alergam la bunu. Cum mă mai aştepta!!! Mă strângea lângă el până în suflet. Şi cum îmi mai amintesc mirosul bunicului, zâmbetul şi cum i se lumina chipul. Iubirea. Emana iubire prin toţi porii lui de om încercat şi bun.
- Offf, bunule...da dor mi-a mai fost de matale!
- Aici sunt, draga mea, aici! Cum să îţi fie? Da inima ta ce a păzit fata mea? Nu ţi-a spus poveşti seara în locul meu? Doar, eu sunt acolo...ai uitat?
- Nu, bunicule, nu am uitat...doar că uneori când îmi spunea poveşti parcă nu aveam aer de dor...
Şi bunicul mă mângâia pe creştet şi plângea sărutându-mă pe mine...lumina lui.
- Ce mă fac eu cu aerul ăla al tău?
- Nimic bunule...Acum am destul!
Şi aveam. Că nu intra mai frumos aerul în mine decât atunci, când respiram în preajma lor. Când îi respiram pe ei.
Îmi amintesc apoi, o zi în care eu şi buna frământam pâine şi bunica mi-a spus:
- Vezi fata bunichii? Aşa e şi în viaţă...
- Cum adică, bunică?
- Păi, cum să îţi spun eu?
- Bine ar fi să începi să îi spui în româneşte, că e destul de înţeleaptă să te înţeleagă! îi spuse bunicul care iubea să o tachineze
- Măi, Mitrule...nu mă fă tu pe mine să împroşc cu ceva dialecte româneşti către tine acuma!
Bunicul pufni în râs. Eu la fel. Bunica zâmbea şi ea, apoi, îmi spuse iar:
- Viaţa e ca şi pâinea aia rumenă pe care o scoatem noi din cuptor, draga mea, numai că, până să o scoatem din cuptor trebuie să lucrăm la ea, să o frământăm bine, ca să iasă şi lucrurile în viaţă bine...mă înţelegi tu pe mine, draga mea?
- Cred că da...Ca să fie bună, trebuie să aştept ca şi după pita ta până o scoţi din cuptor!
- Ha!!! exclamă bunul din cameră bucuros de odrasla lui. Ţi-am spus eu că e înţeleaptă, femeie!
- Normal, că e...am frământat-o şi pe ea bine, zâmbi bunica iarăşi sărutându-mă pe frunte!
- Bunică, să ştii însă că nu înţeleg un lucru! Cum văd eu că e frământată bine viaţa? Cu aluatul e mai uşor...Ştii când e frământat că se ia de pe mâini şi face bulbuci!
Bunica oftă şi spuse:
- Nici să frămânţi aluatul ista n-i uşor! Aşa şi în viaţă. Nu-i uşor să vezi când ceva e gata au ba, dar, de regulă, aşa se petrece şi acolo. Când ceva e gata şi e numa bun de început...se ia de pe mâini...se face singur, iar inima ta se umple de bucurie...adică de bulbuci. Inima, Ramonă...aia e răspunsul! Acum, înţelegi?
- Înţeleg bunică...doar că tot spun că e mai uşor să faci pită decât să frămânţi în viaţă!
Bunicii începuseră să râdă, dar căzură de acord cu mine:
- Aşa e..., dar în amândouă cazurile cel mai frumos este când muşti din pita rumenită!
Şi bunica îmi puse cu degetul aluat pe vârful nasului, iar bunicul mi-l curăţă ca de obicei.
În ziua aceea, pâinea a avut cel mai bun gust din toate pâinile mâncate până atunci!

Aşa şi acum...bunică, bunicule... De când aţi plecat...şi viaţa mea e cu susul în jos. Inima nu mai are punct de reper. Nu mai are Atlaşii care o ţineau pe umeri! De ani de zile rătăcesc fără casa mea. Știți voi, locul acela pe care mi l-am dorit mereu aşa cum l-am găsit la voi. O casă plină de înţelegere, căldură, respect, iubire, frumuseţe, veselie şi statornicie. Oricine, oriunde mergea ştiam că se întoarce. Era locul acela unde nimeni nu era lăsat în urmă, unde nimeni nu era părăsit sau uitat!

De la o vreme însă...am şi eu o astfel de casă. În sufletul meu. Numai că rândunelul meu, acum pune rămurele la cuibul inimii mele. Poate într-o zi, va exista streaşină sănătoasă şi pentru noi, aşa cum spuneai matale. Poate. Important e bunica mea că am găsit-o și înțeleg că undeva, există el. Că poate cândva, ne vom împlini! 

De când aţi plecat, am tot pus făină, sare, apă şi drojdie în viaţa mea, dar nu am reuşit nici un aluat. Nu am avut parte de pâine rumenită şi rotundă. Doar de aşteptarea aia...dacă, dacă o ieşi totuşi ceva bun şi frumos din cuptor! A fost cum ai spus matale...când pâinea s-a frământat bine, aluatul s-a luat singur de pe mâini, iar " ...inima ta se umple de bucurie...adică de bulbuci.". Şi am ştiut! Am ştiut că în sfârşit, din cuptorul acesta frumos al vieţii, va ieşi într-o zi şi omul meu bun şi drag ca o pâine caldă...

Vă mulţumesc că aţi pus aluat bun în inima mea din inima voastră, m-aţi dospit cu dragoste, m-aţi rotunjit cu grijă şi linişte şi, când am fost numai bine crescută...m-aţi lăsat în lume oamenilor să îi dau pe ei şi pe mine mai departe, aşa cum am fost învăţată!

Vă mulţumesc că de acolo de unde sunteţi mă vegheaţi încă atât de frumos şi îmi mai ţineţi inima în palme ca să îi fie bine şi cald!

Ramonă, mai repede o să văd cum dă Dumnezeu o ploaie cu ouă, decât să le văd aduse de tine!

 (Sursa foto: Andrei Brănişteanu)

Era într-o sâmbătă dimineaţa. Zăpada sticlea afară frumos, Rio lătra a nebun, Tigrişor era tolănit la picioarele mele, bunica robotea prin casă ca de obicei murmurând, iar din camera de alături se simţea mirosul de Mărăşeşti. Mi-am scos nasul de sub duna de pene mare şi călduroasă şi, am stat aşa câteva minute bune. Vorba bunicii..."numa ochii ţi se văd de sub dună şi lucesc, de parcă ar fi două steluţe puse pe şotii". Am zâmbit. Bunica s-a oprit din murmurat şi i-a spus bunicului tare să o aud:
- Mitrule, ţie nu ţi s-a făcut brusc foame de un nas de prunc răzgâiat? Că pe mine m-a luat cu durere de stomac.
Bunicul începu să râdă şi răspunse:
- Jenică, eu mă las păgubaş zău aşa. Cine ştie ce boală de aia piticească o să te ia.
Eu mi-am băgat capul sub dună şi am început să râd.
Bunica, neştiindu-ne nouă poveştile se încruntă.
- Ce boală piticească măi Mitrule? Ori tu deja te-ai dat la nasul ei şi ai păţit ceva?!
- Măi Jenică, dacă ronţăieşti un nas de prunc, s-ar putea să îţi crească unul în plus sau în loc de batic o să îţi crească o frunză de brusture. Ia gândeşte-te şi tu...cum o să araţi. Un butoiaş cu frunze!
Bunica îşi făcu semnul crucii şi începu să râdă.
- Io cred că tu ai deja frunze Mitrule! de când s-o născut copila asta, numa nerozii vorbeşti. Te pomeneşti că numa acum se văd efectele războiului.
- Poate Jenică, poate! Mă rog numa să nu strănut vreun obuz!
- Ohohooo!!! Numa unul? La cât pufăieşti toată ziua, eu cred că au rămas ruşii fără muniţie în război...
Bunicul râse. Bunica se aşeză pe pat lângă mine şi mă privi. Mă sărută pe frunte şi mă îmbrăţişă.
- Apăi fata bunicii...cu tine omul nu poate sta nici liniştit, nici trist în casă. Parcă eşti toată numa lumină. Toată. Şi începu să mă gâdile sărutându-mă de zeci de ori. Peste tot. Pe obraji, pe ochi, pe frunte, pe mâini, pe gură, picioarele. Toată. Toată. Apoi, ridicându-se spuse:
- Acum, ar trebui să am vreo sută de mâini, de nasuri, de funduri, de guri, cu boala voastră piticească la cât te-am pupat.
Am sărit în gâtul ei şi am stat aşa atârnată o vreme cu capul pe pieptul ei. Acolo locuia liniştea mea. La pieptul ei. Nicăieri, niciodată nu am găsit atâta linişte.
M-am îmbrăcat, m-am spălat şi ne-am pus cu toţii să mâncăm. Tigrişor se gudura la picioarele noastre aşteptând câte o bucăţică de mâncare de la mine, iar Rio nu mai dădea Dumnezeu să se oprească din lătrat.
- Ferească Dumnezeu, da câinele ăsta e în stare să rupă lanţul dacă nu mergi la el când te trezeşti. Parcă te simte.
Bunul râse.
- Da ba bine că nu o simte! Sigur că ştie că s-a trezit flebeţea lui. Eu cred că ar mânca pe oricine dacă ar ridica mâna la ea.
Am râs şi am ieşit la blănosul meu să îi duc nişte oase şi să îi dau bineţe. Când m-a văzut sărea în toate părţile. M-am grăbit la el şi după ce l-am lăsat să sară pe mine de câteva ori, să mă alinte în felul lui, iar eu în al meu, am stat cu el să îşi pape oasele. Dacă plecam de acolo, nici că le mai atingea.
Bunica ieşi în tărnaţ (pridvor) şi strigă apoi la mine:
- Măi Ramonă, după ce termină cânele de mâncat, ia meri până la nană-ta Vetă după nişte oauă, că vreu să mă pun să frământ nişte cozonac.
Cum nu i-am răspuns, mă întrebă iar:
- Auzitu-m-ai fată, ori vorbesc singură?
- Te-am auzit, i-am răspuns eu râzând înapoi. Merg imediat.
În timp ce aşteptam eu ca Rio să dea gata oasele, aud pe uliţă nişte voci vesele şi gălăgioase. Păreau mulţi. I-am şoptit lui Rio:
- Ia roade singur o ţâră, că vin minteni!
Rio se uită lung la mine pe sub gene, mârâi plângăcios ca şi cum deja ştia ce va urma, dar continuă să roadă oasele spre bucuria mea.
Am alergat la gard şi urcându-mă pe oala mea de străjer pe care bunicul o puse lângă gard ca să mă pot eu "holba" la cine trece uneori pe uliţă, am strigat:
- Unde mergeţi măi?
Prietenii şi prietenele mele erau înarmaţo cu sănii, cu bâte, cu nişte mingi şi te mai miri ce. După ce Dinu îmi plasă un bulgăre sub bărbie în poartă de se scuturară scândurile sub mine, iar eu am ţipat la el de până la vreo zece case mă auziră, îmi răspunseră:
- Merem la vale! O îngheţat şi vrem să ne jucăm hochei de pe sănii!
Habar nu aveam eu ce idei nebune aveau ei în cap şi cum se practicau ele, dar părea interesant, mai ales că era la vale şi pe sănii. Aşa că, le-am spus:
- Io tre să mărg la nană vetă după oauă, apoi viu şi eu!
- Dă sania ta să o ducem noi nante, spuse Dinu râzând în timp ce mai pregătea un bulgăr.
- Imediat, replicai eu nu înainte de a-i plasa vreo doi bulgări fulger în căciulă.
Băieţii începură să râdă.
- Ţ-o făcut-o! Chiar eram curioşi când ţi-o întoarce!
Dinu bombăni:
- Ţi-o făcut-o, ţi-o făcut-o! Las că iese ea...
- Hahaha, daaa chiar îs curioasă ce o să îi faci, spuse prietena mea Amalia râzând. Iar mergi vânăt la mamă-ta.
Prima dată ezită încruntat, dar apoi râse. Dinu nu ştia să poarte pică.
- Da măi, ce mi-a dat una atunci la gleznă. O săptămână m-a durut.
Au râs toţi. Eram tare băieţoasă. Cât era ziulica de lungă eram pe huiuba (imaş) din capătul satului şi jucam fottbal sau alergata cu ei, în timp ce păzeam care ce. Eu gâştele, unii oile, alţii soarele pe cer, cum spunea buna.
Am ieşit repede în stradă cu sania, încotoşmănată ca vai de mine şi am pornit la drum. La poarta lui nană Vetă le-am spus să mă aştepte puţin. Am intrat şi am strigat-o pe femeie:
- Nană Vetăăăă! Nanăăă Vetăăă!
După câteva minute apare şi femeia din casă cu ochii de abia mijiţi de somn şi nedumerită.
- Da ce-i Ramonă, de strigi aşa?
- Apăi io nu strig aşa, matale nu auzi bine! Am crezut că nici nu eşti în casă.
Nană Vetă începu să râdă cu lacrimi.
- Ptiuuu, bată-te binele fată, da cum le spui tu aşa pe toate. Doamne, Doamne. Noa, zî, după ce te-a tremes bună-ta?
- După oauă! Da nu mi-o zîs câte. bag samă că tre să ştii matale. Ea vrea să facă nişte cozonaci.
- Apoi, îi dau vreo zece. Nu am mai multe. Şi, intră în casă după ouă. Veni cu ele într-o punguliţă şi, după ce mi le dădu, scoase din jeb vreo trei bomboane.
- Na, ia nişte camfore de astea că tare îs bune.
Le-am luat şi el-am băgat în jeb şi eu mulţumindu-i frumos:
- Mulţam, nană Vetă! O să îţi aduc şi eu de alea de fructe, acrişoare cum îţi plac matale.
- Adă, adă sufletă, că numa tu ce îmi aduci bomboane şi ciocolată.
După ce făcui afacerea, m-am grăbit la prietenii şi prietenele mele. Luată cu săniuşul, camforele şi alte celea, m-am trezit la vale, în loc să merg să duc ouăle. După câteva minute de gândire profundă, am ajuns la concluzia că dacă or sta îngropate în zăpadă câteva ore bune nici nu s-or strica şi nici cozonacii nu or ieşi din albie până viu eu.
Şi, săniuş ne făcurăm. Ne-am săniat pe vale în jos, ne-am jucat hochei, ne-am bulgărit şi am uitat de ouă.
Acasă, bunica aşteptă cât aşteptă, apoi începu să se învârtă prin casă:
- Mitrule, asta o uitat de ouă. Cine ştie ce pozne mai face. Şi ouă ca ouă, da cred că toată e îngheţată. Uite cât e oara şi ea nu mai vine.
Bunicul calm, îi spuse:
- Tu numa de inimă o să mori Jenică să ştii. parcă nu o cunoşti. Cine ştie ce cap mai sparge. Tu nu de ea tre să îţi faci grije femeie, ci de ăia d elângă ea.
- Ferească sfântul măi omule da nu eşti normal! Nu îmi ajung mie grijile, amu trebuie să mă mai gândesc şi la alţii.
Bunul începu să râdă.
- Noa, până la urmă femeie, nu am adus obuz din Rusia, dar avem o grenadă pe cinste.
Bunica se uită lung la el şi izbucni şi ea în râs.
- Doamne, Mitrule...da obloană îi treaba şi cu tine!
Ieşi şi începu să mă strige. Numa că, nu avea cine să o audă.
Între timp, poate treaba s-ar mai fi lungit, da în timp ce ne alergam noi ca apucaţii pe gheaţă, gheaţa se crăpă şi Ama căzu în apă. Numa capul i se mai vedea. Panicaţi începurăm să ţipăm. Noroc cu Rio care ne auzi şi rupând lanţul alergă la noi. O apucă pe Ama de guler şi o trase afară, că după noi, acolo rămânea. O urcarăm pe sanie şi haida înapoi în sat. Noroc că stătea în capătul satului la a doua casă şi o plasarăm degrabă la ai ei care o şi chelfăniră zdravăn.
- Numa săniuş şi hochei îţi dăm noi şie, se auzea din curte.
Atunci, am realizat eu că exista o vagă, dar sigură probabilitate să se audă şi din curtea mea la fel. Ouăle. Am făcut stânga împrejur şi înapoi după ouă. Toate ca toate, dar nu mai găseam unde le îngropasem. Eu agitată, Rio agitat că eram eu agitată şi după o horă bună, am descoperit ouăle. După sunet. Şi bunica pe mine. Probabil tot după sunet că ţipam disperată: "Riooo caută ouăle! Caută ouăle băiatule...", iar el căuta. Să sară pe mine, să mă tragă de mânecă. Ce ouă? El era sătul. Und emai pui că fusese şi eroul zilei.
Când mă văzu bunica, deşi roşie de supărare la faţă, efectul a fost că s-a aşezat pe sanie şi a început să râdă cu lacrimi. Nu mai putea nici vorbi, nici respira. Cred că a stat aşa vreo jumătate de oră. Spunea doar:
- Ramonă...şi iar râdea ca o apucată. Nu putea nici să vorbească. Când o mai lăsă râsul plânsul de la un timp, spuse doar atât:
- Ramonă, mai repede o să văd cum dă Dumnezeu o ploaie cu ouă, decât să le văd aduse de tine! Hai acasă fată că se răcesc cozonacii.
Seara, înainte să adorm, o auzeam râzând singură prin casă în timp ce se pieptăna şi povestindu-i la bunicul cum mă găsise la vale căutând ouăle prin zăpadă. Apoi, curioasă mă întrebă:
- Toate ca toate, da de ce le-ai băgat fată în zăpadă?
- M-am gândit să nu se strice am spus eu râzând. Da tot s-or stricat. Data viitoare le agaţ în copacul de lângă vale. Acolo le văd cu siguranţă!
Vreau să spun că atâta le-a trebuit. Şi mie. Nu am mai adormit decât înspre ziuă. Bunicul mai avea un pic şi dădea în astm repetând: "Ţi-o trebuit ţie să o întrebi de ce le-a băgat în zăpadă!!!".
Bunica de pe acum nemaiputând nici să vorbească de la atâta râs îi spuse:
- Lasă Mitrule, că acum ştim măcar că tot la vale o găsim împodobind copacul cu ouă!
Şi, aşa trecu o zi dintr-o iarnă când eu să tot fi avut vreo 8-9 ani :). Aşa erau mai toate. Fericite, senine şi pline de bucurii.

timp în timp

 Yanni - One man dream
   

 păşea încet şi apăsat. piciorul drept se târa după cel stâng asemeni unei dureri de demult. amintiri. se aşeza pe un scaun mic şi verde. mereu acelaşi. mereu în acelaşi loc. probabil printre puţinele lucuri din viaţa lui care nu se schimbau. copiii au crescut. un el şi o ea. niciunul fericiţi. scoase cutia de chibrite şi pachetul de Mărăşeşti. luă o ţigară şi o aprinse. trase în piept ca şi cum acolo era salvarea şi liniştea. ştia şi el că nu e aşa. piciorul începu să îi zvâcnească, iar el şi-l frecă încet. niciodată de cincizeci de ani nu şi-l mai simţi cald. şi-ar fi dorit să nu-l mai doară...măcar o dată. mânuţa i se aşeză pe umăr. aminitirile plecară. nefericirea copiilor lui plecă şi ea. durerea nu mai o simţea la fel. zâmbi larg. întoarse obrazul drept încet şi îl lipi de mânuţă.

- nu ţi-e frig zânuţa mea?
- cu tine? nuuu! mai faci rotocoale? unul?
- unul! şi făcu. vreo trei sau mai multe, pentru că ea râdea şi se ridica pe vârfuri să se lupte cu spada.
- am ucis un pirat de stele!
- eu cred că am văzut mai mulţi! eşti sigură căpitane că era doar unul? râse.
fetiţa privi către faţa bunicului. nu vedea ridurile. nu vedea barba de două zile şi nici măcar urma timpului. ea vedea doar ochii albaştri şi strălucirea. puse mâna pe ei, iar apoi îi sărută încet.
- bunicule?
- da, zânuţa mea...
- tu nu ai să pleci de lângă mine niciodată să ştii... te iubesc nespus!
bunicul lăcrimă şi zâmbi. pupă mânuţele fetei şi o luă pe genunchi. trase şuba în jurul ei şi stătură o vreme aşa. tăcere. aproape. Rio, câinele fetiţei se fâstâcea pe lîngă gard şi mârâia încet, iar pisicul torcea. din casă se auzea un glas cristalin de femeie. murmura. din când în când se auzea o bufuitură. linişte. bufuitură. bunicul începu să chicotească. fetiţa la fel.
- vă aud să ştiţi, glăsui femeia.
era bunica. făcea cocă de tăieţei.
- nu te supăra Jenică... era linişte, iar bufuiturile alea ale tale erau ceva neaşteptat. părea că vrei să faci tăieţei şi cu masa şi cu peretele. bunicul pufni în râs. fetiţa la fel. bunica nu rezistă nici ea.
- doi aiuriţi. asta sunteţi. doi aiuriţi. şi eu, dar acum nu se pune!
iarăşi linişte. Rio a adormit la picioarele fetiţei. bunciul zâmbea. bunica murmura din nou cântecul, iar de la vale se auzea orăcăitul broaştelor şi târâit de greieri. fetiţa adormi şi ea. bunicul o sărută pe frunte şi închise ochii. de acum, singura lui amintire era: "- tu nu ai să pleci de lângă mine niciodată să ştii... te iubesc nespus!".

păşea încet şi apăsat. piciorul drept se târa după cel stâng asemeni unei dureri de demult. amintiri. se aşeza pe un scaun mic şi verde. mereu acelaşi. mereu în acelaşi loc. femeia se aplecă şi trecu mâna deasupra lui. o părere. scaunul îi dărui o bucată de vopsea verde. arsă de timp şi de vreme. ea o luă în palmă şi o strânse între degete. vopseaua se desprinse în fărâme. sufletul ei deveni verde. părea să o strângă şi pe ea cineva între degete. înghiţi şi trase aer adânc în piept. casa nu mai era. pridvorul nu mai era. Rio murise otrăvit demult. pe bunicul îl otrăvise viaţa, durerea şi multe neâmpliniri. am fost însă acolo. până la capăt "căpitan din stele". i-am dat apă să bea. i-am ţinut capul pe genunchi şi l-am mângâiat în timp ce îi citeam de ale mele. zâmbea. în cealaltă clipă a devenit un rotocol de fum prin care eu îmi trec toată iubirea. au rămas broaştele şi greierii. din când în când, în noapte adânc mi se pare că aud bufuituri şi râsete. atunci dorm liniştită şi zâmbesc. bunicul mă sărută. bunica mă înveleşte. viaţa...? viaţa a avut grijă să îmi dea şi mie acea mânuţă. mânuţa mi se aşează pe umăr. aminitirile pleacă. nefericirea pleacă şi ea. durerea nu mai o simt la fel. zâmbesc larg. întoarc obrazul drept încet şi îl lipesc de mânuţă. ea face ochii mari, râde larg, iar lumea se aşează frumos la locul ei.

Cozonaci cu aromă de copilărie

Era vreo unşpe' noaptea. Mă foiam când în dreapta, când în stânga, când pe burtă, când pe spate. Nu puteam să mi-i scot din cap defel şi nici nu puteam să îmi imaginez cum nană Floriţă nu m-a îmbiat şi pe mine cu o felie de cozonac. "Doamne ce muiere zgârcită, gândi eu ". Cât pe ce era să îi urez să îi stea în gât, dar nu am făcut-o.
Biata bunica m-a răbdat cât m-a răbdat până într-un ceas:

- Da te pomeneşti că te-o luat râia căprească de la Puşa sau ce ai? De când te-ai pus în pat te foieşti că mă şi mir că mai avem aşternuturile sub noi. Culcă-te, Doamne fereşte...
- Nu pot să mă culc!
- Apăi să ştii că eu nu mă mai pun să îţi povestesc ca să adormi.
- Poţi să îmi povesteşti că tot nu dorm.
- Tulai Doamne, da ce s-o putut întâmpla dacă nu adormi tu nici cu poveştile mele? se minună bunica
- Apăi azi când m-ai trimis la nană Floriţă, darear puii în ouăle celea care i le-am dus...( mă răsuflai eu olecuţă la suflet de năduf), o scos cozonacii din cuptor şi erau aşa rumeni şi miroseau aşe' de frumos că numa acolo mă gândesc. Am păţât şi eu ca Bujoara măi bună, atunci când o fost a făta şi o dat iama în tenchiul (porumb) lu nană Lină.
Din camera de dincolo bunicul începu să râdă de se scutura patul. Mai un pic şi se înneca cu aerul. Tuşea într-una.
- Da nici tu nu dormi bufniţă, îl întrebă bunica?
Bunicul nu putea să îi răspundă. Când dădea să spună ceva, îl înfunda râsul.
- Tulai, da nici tu nu eşti normal Mitrule. Ai dat în mintea pruncilor. O să crepi de la atâta râs  îi zise buna cu lacrimi de râs în ochi.
- Râde ciob de oală spartă, răspunse într-un târziu bunu. Tătă te scuturi de râs şi minteni scoli tăt satu, dar te iei de mine. Doamne muiere, că nu am mai râs aşe de multă vreme. Auzi la ea...că o păţât ca Bujoara... Doamne, câtă minte au şi pruncii ăştia. Eu nu ştiu de unde îi născoceşte mintea atâtea bolunzănii (nebunii), dar mor să i le aud. Măcar ne mai trec gândurile cu ale ei.
Bunica îşi tot ştergea lacrimile şi din când în când şi pe ale mele.
- Da tu de ce râzi Mimoză? mă întrebă bunica pupându-mă toată.
- De voi! Cine poate să stea serios când vă aude aşa în ruptul nopţii? Şi tu ai un râs că nu pot să nu râd din cauza ta, îi zisăi eu ţinându-mă de burtă. Na, că mi-o trecut şi pofta de cozonaci de la râs.
Bunica îmi dădu o scatoalcă uşor peste spate şi începu iară să râdă.
- Du-te în amarul tău, că şoadă mai eşti draga bunicii. Lasă măi draga bunicii că o să îţi fac eu nişte cozonaci de o sta mâţa în coadă. Sau să zâc şi eu Bujoara?
Bunicul începu iară să râdă, bunica pufni şi ea, iar eu nu mă putui abţine...
Apoi, aşa râzând, bunica se ridică din pat, se duse după albie şi după făină în cămară şi se puse pe frământat.
 Aşa era bunica mea. Eu visam,...ea îmi împlinea visele. Eu mă loveam,...ea plângea în locul meu pupând să treacă. Eu râdeam,...ea strălucea de fericirea mea. Iar bunicul...era toţi sfinţii din iconostas pentru mine.
Când am văzut-o că se pune pe frământat i-am zis cu emoţie şi părere de rău:
- Nu bunică, lasă că nu oi muri dacă nu mănânc noaptea asta cozonaci. O să ne punem mâine..., i-am spus eu amărâtă că nu am putut ascunde că mă gândeam la cozonacii ăia afurisiţi. Ştii că eu nu îs pofticioasă, dar azi nu ştiu ce m-o apucat. Numa acolo mi-i gândul Doamne bate-i de cozonaci.
- Taci fată că le-or sta în gât, nu mai zi aşa, mă dojeni bunica. Nu cozonacii îs de vină ci capul ăla tont al Floriţ'. No' să mai vină ea la mine să îi bag pita la copt în cuptor?... că apăi îi zic eu una de îi sare baticul din cap. Sărăcea dacă îţi dădea un colţ de cozonac? Dar eu când fac cozonaci sau pită dau la toate vecinele câte o coardă (o bucată întreagă de cozonac). Doamne, da cum îi şi lumeaasta câteodată...
- O fi uitat şi ea măi muiere, zise bunicul împăciuitor. Am auzit că i s-a îmbolnăvit şi vaca şi viţelul. Poate avea gânduri. La toţi ni se întâmplă.
- Îi fi având şi tu dreptate Mitrule, îi fi având...murmură bunica în timp ce frământa.
O priveam şi nu mă mai săturam de ea. Cânta încet în timp ce focul trosnea în sobă, mâinile îi urcau şi îi coborau când repede, când încet, când aproape atingând aluatul..., baticul i se legăna uşor, firicele de transpiraţie i se vedeau pe fruntea ridată şi mereu bronzată de vânt şi soare. Clipele acelea şi alte câteva, nu le voi putea uita niciodată. Mi s-au întipărit pe retina sufletului şi acolo sunt şi azi spre marea mea fericire.

În noaptea aceea  a făcut cozonci şi pită, iar a doua zi nu s-a putut răbda şi i-a zis şi la nană Floriţă de la inimă, dar i-a trecut repede năcazul pe ea, iar nană Floriţă şi-o spălat păcatele faţă de mine cu nişte plăcinte bune, buneee cum numai ea le ştia face.
Îmi erau dragi, pentru că acolo am crescut împleticindu-mă între picioarele lor, iar ele mi-au aproape toate vecinele precum nişte bunici.

Din acelaşi "serial", povestirea precedentă: "Să nu uiţi niciodată cum ţi se zice" !

SEMNE DE CARTE PRINTRE BLOGURI REMARCABILE:

Cătălin, Cristian Lisandru, Dan, Iulia, Valy, Crengu, Geanina Lisandru, Nea Costache, Vania, Andi Bob, Ora25, Alexander, Flavius Obeadă,Matilda, Alice Năstase, Atingerea unui vis, Theodora, Isabelle, Tudor, Oana, 

stol de rândunici, copilăria

mi se strâng amintirile
asemeni unui stol de rândunici albastre în adâncul
unei fântâni cu şoapte

îşi fac cuib sub streaşina din partea stângă
a pieptului meu
ca şi cum ar vrea să-mi adoarmă acolo
toată copilăria
cuminţind-o

din ochi mi se prelinge încă
puf de păpădie,
iar pe degetul arătător ţin şi acum acuarelă
pentru a picta cerul în sunete
crude

dar, cine poate ţine în căuşul aripilor un copil
ce aleargă prin noi
ca şi-ntr-o mare de chemări,
de chemări,
de chemări...?

(Sursa foto: redbubble)

"Să nu uiţi niciodată cum ţi se zice!"

Stând aşa...eu cu mine, amintindu-mi atâtea grozăvii care mă fac încă să zâmbesc larg sau să râd cu poftă, mi-am zis într-o seară: "ce-ar fi să nu mai râd eu de una singură şi să le dau şi altora câte-o porţie zdravănă de zâmbet larg?!".
Zis şi făcut! Aşa mi-s eu. Ori fac când îmi vine - aşa dintr-o dată, fără turle şi trâmbiţe, fără pregătiri, fără aşternut pe hârtie în prealabil...instantaneu - că aşa e mai sănătos: direct de la sursa sufletului, acolo unde nu există modificări şi rectificări.

Şi, lăsând vorbăria la o parte, iată-mă în toată splendoarea copilăriei mele, cuibărindu-mă în ochii calzi ai anilor frumoşi şi nevinovaţi, în braţele fără seamăn ale bunicilor, în zâmbete ştirbe.

Mai aievea decât par a fi, mai uitate, mai trase de coadă, mai scurte decât mi le amintesc, toate sunt ale mele năzdrăvăniile şi aşa cum o să le citiţi dragi mi-s toate de nu mai pot!








"Să nu uiţi niciodată cum ţi se zice!"




- A cui eşti tu, măi fată? mă întrebă femeia burduşită aproape toată între broboade.
Era un frig afară de crăpau pietrele. Doar câinii şi oamenii nebuni găseau că e bine să stai pe afară în timp ce viscolul bântuia ca un apucat.

Şi doar îmi spusese bunica:

"- Măi fată e un frig afară de îţi îngheaţă şi sufletu în tine! Unde vrei să te duci tocmai acuma în toiul gerului? Eu tare cred că ţi s-a făcut de peniciline. Sper doar să mai ai loc pe ciurul ăla de fund năzdrăvan."

Dar cine să o ia în seamă?

- Mă auzi, sau şi tu eşti surdă ca şi baba de mine? mă trezi femeia din visare.

- Te aud, cum să nu te aud? Doar eu îs tânără, nu ca matale, numai că mă gândeam.

- La ce te gândeai? La cum te cheamă sau a cui eşti? mă tachină femeia râzând înfundat pe sub năframa pusă peste gură.

Mă uitai la ea pe sub sprâncene şi murmurai în gând: "a naibii babă...îi arde de glume. iar eu fac ţurţuri.".
Răspunsăi însă repede să nu mă mai coacă:

- A Nelichii! i-am relicat eu tare şi răspicat, ridicându-mă un pic pe vârfuri, mândră că pot să spun şi eu a cui îs în sat şi, bineînţeles ignorând şi de data asta sfatul bunicii: "Să nu uiţi niciodată cum ţi se zice!".

Femeia tăcu. Fără să vreau mă lăsai brusc pe tălpi cu toată puterea. Dintr-o dată nu-mi mai părea că îs înaltă - mie mereu îmi părea că îs înaltă, deşi eram vorba aia: "cât un cot cu fund cu tot!" şi slabă de mă tachina mereu bunicul:
"Doamne fereşte măi fată, tu când alergi numai genunchii ţi se văd, aşa eşti de slabă! Numa de boală de piele să nu suferi, că dacă se rupe pielea ţi se împăştie oasele!".

Femeia tăcea în continuare, iar eu începeam să nu mai am răbdare plimbându-mi orajii de colo-colo şi ţuguind buzele.
"Na! Mi-a trebuit şi mie făloşag! Nici măcar nu ştie cine e Nelica!" - bombăni gândul meu xsingur fără mine...

- A Nelichii Anii Grasului? se auzi într-un sfârşit vocea guturată a nanei - mai mult a încurcată decât descurcată.

- Nu! o răspicai eu cu buzele strânse a ciudă, cu sprâncenele încruntate şi cu cel mai tare glas pe care îl puteam avea la ora aia.

"Na, că nu o ştie pe mama...", mă necăjii eu în sinea mea. "Parcă îs o sută de Nelichi în Homorogul ăsta!" - se ambiţionă gândul meu să continue zgândărindu-mă şi mai mult.

- Îs a Nelichii de la Oradea! Aia a ofiţerului! mă încăpăţânai eu să nu înşirui toţi străbunii şi bunii bunicii şi mamele mamelor din porecla care ar fi elucidat misterul pe loc, lămurind-o pe femeie.

- Da'păi şi aia a Grasului tăt din Oradea îi! insistă nana să mă sâcâie spre deliciul ei probabil.

- Nu-s a nici unei grase! Nu mă vezi cât îs de slabă? Bunicul îmi spune mereu că dacă o să cad şi mă julesc mi se împăştie oasele de slabă! La noi în casă nu sunt oameni graşi! Bunu o mai face pe buna grasă din când în când ca să o întărâte, dar nu e nimeni gras! Nici ea nu-i! E doar rotunjoară!

Nici măcar să termin fraza nu am reuşit că femeia se puse pe un râs de se scuturau hainele pe ea, mai rău ca şi nucul când îl baţi de nuci.
Aveam impresia că nici nu mai trage aer - aşa râdea de prelung şi de cu poftă. Printre pauze tot încerca să răspundă, dar iar izbucnea în râs. Nu se mai putea opri defel!
Privind-o cum i se ridicau umerii şi i se bătea baticul din dreapta în stânga şi auzindu-i râsul ăla atât de plin de poftă, parcă, parcă mă lua şi pe mine a râde, dar nu am râs.
Musteam numai pe sub buze şi-mi ziceam: "poate râd, da nu-i a bine de ce râde ea...".

Când se mai potoli un pic şi putu să ia aer, răsuflă puternic, îşi şterse lacrimile şi gura cu colţul baticului şi bătându-mă "buniceşte" pe umăr mă sărută pe creştet spunându-mi:

- Deie-ţi Dumnezeu sănătate şi creştere bună draga nanei, că bine şi cu poftă am mai râs. Tare şoadă ai mai putut fi!

Atunci mi se lărgiră şi mie colţurile gurii a râset (că şi aşa îmi stătea zâmbetul pe colţul gurii gata-gata să mă dea de gol) şi râsăi şi eu bucuroasă că e de bine.

- Na, amu că ne distrarăm, continuă ea scăpând încă din când în când câte un râset, a cui eşti, că tot nu am aflat! Am aflat însă sigur că nu eşti a Grasului că voi nu sunteţi graşi, zise ea bătându-mă iar pe umăr şi chicotind împreună cu mine, dar eşti tot a unei Nelichi de la Oradea.

- A ofiţerului!

- A, daa, uitasem! Dar tot nu ştiu care Nelică. Îi fi a lu ceea din Satu Nou sau a lu ceea dă pă uliţa huiubei?

- Nu, nu! răspunsăi eu de data asta încurcată de câte Nelichi pot fi în sat şi eu nici măcar atât nu ştiu. Da atâtea Nelichi îs în satu ăsta? o întrebai. Zici că numa Nelică şi Florică ştiţi să puneţi nume la oameni.

- Îs multe da! Îi Nelica Florichii dă pă uliţa Ianoşdei, Nelica Şchioapei dă la colţ, Nelica Dinului din Satu Nou...

- Doamne fereşte! exclamai eu frustrată şi mirată. Apăi cum să o ştii pe mama între atâtea Nelichi?

Femeia dădu din cap şi începu iară să râdă. De data asta am râs şi eu cu ea şi, în timp ce ne distram noi aşa de bine, numai ce o văd printre lacrimi de frig şi râs pe bunica venind înspre noi precum gândul şi vântul, balansându-şi colţurile de la palton ca o pendulă de la atâta viteză.

"Săraca...îşi făcuse griji. Cine ştie cât am stat şi eu aci cu nana asta apucată." gândi eu zâmbind a drag de ea.

Bunica mea a fost perfectă!
Ştiu că toate bunicile sunt, dar a mea chiar a fost perfectă. Era mereu veselă, săritoare, avea mereu vorba caldă şi ştia să facă pe departe cele mai bune prăjituri din lume - asta ca să nu mai vorbesc despre cum oblojea ea rănile de orice fel, cum făcea să dispară lacrimile ca prin minune, cum ştia să spună poveşti şi să râdă de să se scuture şi patul cu ea, să aducă voie bună în orice suflet.
Bunica şi bunicul au fost toată copilăria mea, iar copilăria mea a fost cea mai frumoasă!

Când ajunse lângă noi i-am sărit în braţe înainte să apuce să spună ceva. Ştiam eu că vrea să mă ciufulească puţin, dar ca să nu regrete în clipa următoare îi sări eu în faţă cu vorba.

- Na, acu să fi şi matale la curent cu oamenii din sat, să ştii că îs Ramona Nelichii Jenichii Gheorghii Vălcanului dă pă strada Tulcii sau altfel spus îs nepoata Jenichii, sora lu Pâţâra! Da matale cum îţi zâce?

- Io îs Florica lui Meleg!

Bunica ridică sprâncenele şi începu să râdă cu poftă. Apoi, mă luă după umeri pupânu-mă de atâtea ori pe obraji încât începură să mă ardă, dar nici să-mi pese. Îmi plăcea când mă alinta şi mă iubea bunica.

Cât aş mai vrea să mă ardă şi acum obrajii, dar mă arde doar sufletul de dor de ea şi de chipul ei frumos şi blând!!!

- Aşa, da! să le zici la toţi cum te-am învăţat, că altfel nu ştiu de unde să te ia, îmi zise bunica oftând a râs.

- Am văzut, i-am răspuns eu râzând cu poftă. Măi bunică, până azi eu nu am ştiut, daa... multe Nelichi mai îs şi în Homorogul iesta. Îs mai multe decât gâştele matale să ştii.

- Decât ce Ramonă? mă întrebă bunica pufnind iar în râs.

- Decât gâştele tale!

- Doamne, da bolund copil mai eşti. Numai nebunii ai în capul ăla frumos şi deştept. Auzi tu...gâştele mele. Da de unde ai mai copt-o şi pe asta? Offf! Şi...măi fată, mult ţi-a mai trebui să şezi atâta pe uliţă de să mă bagi în boală? mă dojeni ea blând şi cu grijă.


- Mult nu, i-am răspuns. Mi-a trebuit numa să mă întâlnesc cu Melegoaie şi să îi spun că îs a Nelichii!

Femeia se uită la bunica, bunica la ea şi pufniră într-un râs de zile mari. Râse bunica, râse nană Melegoaie, am râs şi eu şi am râs multă vreme cu bunica, ori de câte ori ne aminteam de gâştele bunicii sau de nană Melegoaie. Iar când ne auzea, râdea şi bunicul de noi, că eram singurele lui alinări şi bucurii care ştiam să-l facem să râdă. Bunica mai zicea câteodată: "Da măi Mitrule, tu nici să râzi nu ştii. Zici că ţi-o încleştat Dumnezeu gura.", iar bunicului atât îi trebuia ca să-i răspundă: "Da măi femeie, eu îs ca tine, să râd şi dacă îţi arat un deget?De aia eşti tu aşa rotunjoară, că tătă zîua râzi!", iar eu când îi auzeam chicoteam în mine şi mi se gâdila sufletul de dragul lor.

În timp ce mă verifică să vadă dacă nu mi-au îngheţat mâinile şi obrajii, bunica îi spuse femeii:

- Da'poi măi Florică, nici tu nu eşti normală să ţii copilu ăsta atâta la poveşti. Dacă se îmbolnăveşte să ştii că la tine trimit doctoriţa ca să primeşti tu injecţiile în locul ei, că de ea mi se rupe inima. Nu mai are nici loc unde să le ia!

- Las, că nu se prinde boala de oase! Nu vezi că nici carne nu are pe ea? îmi răspunse nană Floriţă oarecum mie.

Am zâmbit. Bine că măcar amu ştie că nu îs a Grasei.

Cât despre bunica...

Bunica ar fi sărit şi în foc pentru mine.
Cred că ar fi luat de guler pe oricine, până şi pe Dumnezeu pentru nepoata ei!
Ar fi făcut orice să mă vadă fericită, sănătoasă şi veselă! ORICE!

Şi cozonaci la miezul nopţii..., dar despre asta altă dată, că acuma îi coc eu :)!

îţi mai aminteşti?!...

îţi mai aminteşti

verile acelea tinere
ce se întindeau sub talpa iubirii noastre verde şi necoaptă?
ploile ascunse
sub buze calde ce ne mângâiau umerii goi potolind setea?
inelele împletite
din iarbă simplă ce ar fi trebuit să ţină o veşnicie magică,

menită mereu să fie doar
visul unei nopţi de vară?

îţi mai aminteşti
cum am plecat în lume atât de şchiopi
de suflet?

îţi mai aminteşti?!...

dirty dancing

...in ritmuri frumoase...
am invatat sa "cresc mare" ramanandin suflet acelasi copil.
am deschis fereastra aceea interzisa a iubirii si am privit. era defapt lumea mea.
lumea la care am visat mereu: o lume albastra, cu nori albi parca desenati, cu ochii caprui, cu zambet tandru si imbujorat, cu fluturi nebuni in stomac si-n priviri, cu iarba verde si talpi goale, cu umeri tineri si maini stranse...

...in ritmurile lor...
mi-a facut intotdeauna placere sa ma aflu