Ramonă, mai repede o să văd cum dă Dumnezeu o ploaie cu ouă, decât să le văd aduse de tine!

 (Sursa foto: Andrei Brănişteanu)

Era într-o sâmbătă dimineaţa. Zăpada sticlea afară frumos, Rio lătra a nebun, Tigrişor era tolănit la picioarele mele, bunica robotea prin casă ca de obicei murmurând, iar din camera de alături se simţea mirosul de Mărăşeşti. Mi-am scos nasul de sub duna de pene mare şi călduroasă şi, am stat aşa câteva minute bune. Vorba bunicii..."numa ochii ţi se văd de sub dună şi lucesc, de parcă ar fi două steluţe puse pe şotii". Am zâmbit. Bunica s-a oprit din murmurat şi i-a spus bunicului tare să o aud:
- Mitrule, ţie nu ţi s-a făcut brusc foame de un nas de prunc răzgâiat? Că pe mine m-a luat cu durere de stomac.
Bunicul începu să râdă şi răspunse:
- Jenică, eu mă las păgubaş zău aşa. Cine ştie ce boală de aia piticească o să te ia.
Eu mi-am băgat capul sub dună şi am început să râd.
Bunica, neştiindu-ne nouă poveştile se încruntă.
- Ce boală piticească măi Mitrule? Ori tu deja te-ai dat la nasul ei şi ai păţit ceva?!
- Măi Jenică, dacă ronţăieşti un nas de prunc, s-ar putea să îţi crească unul în plus sau în loc de batic o să îţi crească o frunză de brusture. Ia gândeşte-te şi tu...cum o să araţi. Un butoiaş cu frunze!
Bunica îşi făcu semnul crucii şi începu să râdă.
- Io cred că tu ai deja frunze Mitrule! de când s-o născut copila asta, numa nerozii vorbeşti. Te pomeneşti că numa acum se văd efectele războiului.
- Poate Jenică, poate! Mă rog numa să nu strănut vreun obuz!
- Ohohooo!!! Numa unul? La cât pufăieşti toată ziua, eu cred că au rămas ruşii fără muniţie în război...
Bunicul râse. Bunica se aşeză pe pat lângă mine şi mă privi. Mă sărută pe frunte şi mă îmbrăţişă.
- Apăi fata bunicii...cu tine omul nu poate sta nici liniştit, nici trist în casă. Parcă eşti toată numa lumină. Toată. Şi începu să mă gâdile sărutându-mă de zeci de ori. Peste tot. Pe obraji, pe ochi, pe frunte, pe mâini, pe gură, picioarele. Toată. Toată. Apoi, ridicându-se spuse:
- Acum, ar trebui să am vreo sută de mâini, de nasuri, de funduri, de guri, cu boala voastră piticească la cât te-am pupat.
Am sărit în gâtul ei şi am stat aşa atârnată o vreme cu capul pe pieptul ei. Acolo locuia liniştea mea. La pieptul ei. Nicăieri, niciodată nu am găsit atâta linişte.
M-am îmbrăcat, m-am spălat şi ne-am pus cu toţii să mâncăm. Tigrişor se gudura la picioarele noastre aşteptând câte o bucăţică de mâncare de la mine, iar Rio nu mai dădea Dumnezeu să se oprească din lătrat.
- Ferească Dumnezeu, da câinele ăsta e în stare să rupă lanţul dacă nu mergi la el când te trezeşti. Parcă te simte.
Bunul râse.
- Da ba bine că nu o simte! Sigur că ştie că s-a trezit flebeţea lui. Eu cred că ar mânca pe oricine dacă ar ridica mâna la ea.
Am râs şi am ieşit la blănosul meu să îi duc nişte oase şi să îi dau bineţe. Când m-a văzut sărea în toate părţile. M-am grăbit la el şi după ce l-am lăsat să sară pe mine de câteva ori, să mă alinte în felul lui, iar eu în al meu, am stat cu el să îşi pape oasele. Dacă plecam de acolo, nici că le mai atingea.
Bunica ieşi în tărnaţ (pridvor) şi strigă apoi la mine:
- Măi Ramonă, după ce termină cânele de mâncat, ia meri până la nană-ta Vetă după nişte oauă, că vreu să mă pun să frământ nişte cozonac.
Cum nu i-am răspuns, mă întrebă iar:
- Auzitu-m-ai fată, ori vorbesc singură?
- Te-am auzit, i-am răspuns eu râzând înapoi. Merg imediat.
În timp ce aşteptam eu ca Rio să dea gata oasele, aud pe uliţă nişte voci vesele şi gălăgioase. Păreau mulţi. I-am şoptit lui Rio:
- Ia roade singur o ţâră, că vin minteni!
Rio se uită lung la mine pe sub gene, mârâi plângăcios ca şi cum deja ştia ce va urma, dar continuă să roadă oasele spre bucuria mea.
Am alergat la gard şi urcându-mă pe oala mea de străjer pe care bunicul o puse lângă gard ca să mă pot eu "holba" la cine trece uneori pe uliţă, am strigat:
- Unde mergeţi măi?
Prietenii şi prietenele mele erau înarmaţo cu sănii, cu bâte, cu nişte mingi şi te mai miri ce. După ce Dinu îmi plasă un bulgăre sub bărbie în poartă de se scuturară scândurile sub mine, iar eu am ţipat la el de până la vreo zece case mă auziră, îmi răspunseră:
- Merem la vale! O îngheţat şi vrem să ne jucăm hochei de pe sănii!
Habar nu aveam eu ce idei nebune aveau ei în cap şi cum se practicau ele, dar părea interesant, mai ales că era la vale şi pe sănii. Aşa că, le-am spus:
- Io tre să mărg la nană vetă după oauă, apoi viu şi eu!
- Dă sania ta să o ducem noi nante, spuse Dinu râzând în timp ce mai pregătea un bulgăr.
- Imediat, replicai eu nu înainte de a-i plasa vreo doi bulgări fulger în căciulă.
Băieţii începură să râdă.
- Ţ-o făcut-o! Chiar eram curioşi când ţi-o întoarce!
Dinu bombăni:
- Ţi-o făcut-o, ţi-o făcut-o! Las că iese ea...
- Hahaha, daaa chiar îs curioasă ce o să îi faci, spuse prietena mea Amalia râzând. Iar mergi vânăt la mamă-ta.
Prima dată ezită încruntat, dar apoi râse. Dinu nu ştia să poarte pică.
- Da măi, ce mi-a dat una atunci la gleznă. O săptămână m-a durut.
Au râs toţi. Eram tare băieţoasă. Cât era ziulica de lungă eram pe huiuba (imaş) din capătul satului şi jucam fottbal sau alergata cu ei, în timp ce păzeam care ce. Eu gâştele, unii oile, alţii soarele pe cer, cum spunea buna.
Am ieşit repede în stradă cu sania, încotoşmănată ca vai de mine şi am pornit la drum. La poarta lui nană Vetă le-am spus să mă aştepte puţin. Am intrat şi am strigat-o pe femeie:
- Nană Vetăăăă! Nanăăă Vetăăă!
După câteva minute apare şi femeia din casă cu ochii de abia mijiţi de somn şi nedumerită.
- Da ce-i Ramonă, de strigi aşa?
- Apăi io nu strig aşa, matale nu auzi bine! Am crezut că nici nu eşti în casă.
Nană Vetă începu să râdă cu lacrimi.
- Ptiuuu, bată-te binele fată, da cum le spui tu aşa pe toate. Doamne, Doamne. Noa, zî, după ce te-a tremes bună-ta?
- După oauă! Da nu mi-o zîs câte. bag samă că tre să ştii matale. Ea vrea să facă nişte cozonaci.
- Apoi, îi dau vreo zece. Nu am mai multe. Şi, intră în casă după ouă. Veni cu ele într-o punguliţă şi, după ce mi le dădu, scoase din jeb vreo trei bomboane.
- Na, ia nişte camfore de astea că tare îs bune.
Le-am luat şi el-am băgat în jeb şi eu mulţumindu-i frumos:
- Mulţam, nană Vetă! O să îţi aduc şi eu de alea de fructe, acrişoare cum îţi plac matale.
- Adă, adă sufletă, că numa tu ce îmi aduci bomboane şi ciocolată.
După ce făcui afacerea, m-am grăbit la prietenii şi prietenele mele. Luată cu săniuşul, camforele şi alte celea, m-am trezit la vale, în loc să merg să duc ouăle. După câteva minute de gândire profundă, am ajuns la concluzia că dacă or sta îngropate în zăpadă câteva ore bune nici nu s-or strica şi nici cozonacii nu or ieşi din albie până viu eu.
Şi, săniuş ne făcurăm. Ne-am săniat pe vale în jos, ne-am jucat hochei, ne-am bulgărit şi am uitat de ouă.
Acasă, bunica aşteptă cât aşteptă, apoi începu să se învârtă prin casă:
- Mitrule, asta o uitat de ouă. Cine ştie ce pozne mai face. Şi ouă ca ouă, da cred că toată e îngheţată. Uite cât e oara şi ea nu mai vine.
Bunicul calm, îi spuse:
- Tu numa de inimă o să mori Jenică să ştii. parcă nu o cunoşti. Cine ştie ce cap mai sparge. Tu nu de ea tre să îţi faci grije femeie, ci de ăia d elângă ea.
- Ferească sfântul măi omule da nu eşti normal! Nu îmi ajung mie grijile, amu trebuie să mă mai gândesc şi la alţii.
Bunul începu să râdă.
- Noa, până la urmă femeie, nu am adus obuz din Rusia, dar avem o grenadă pe cinste.
Bunica se uită lung la el şi izbucni şi ea în râs.
- Doamne, Mitrule...da obloană îi treaba şi cu tine!
Ieşi şi începu să mă strige. Numa că, nu avea cine să o audă.
Între timp, poate treaba s-ar mai fi lungit, da în timp ce ne alergam noi ca apucaţii pe gheaţă, gheaţa se crăpă şi Ama căzu în apă. Numa capul i se mai vedea. Panicaţi începurăm să ţipăm. Noroc cu Rio care ne auzi şi rupând lanţul alergă la noi. O apucă pe Ama de guler şi o trase afară, că după noi, acolo rămânea. O urcarăm pe sanie şi haida înapoi în sat. Noroc că stătea în capătul satului la a doua casă şi o plasarăm degrabă la ai ei care o şi chelfăniră zdravăn.
- Numa săniuş şi hochei îţi dăm noi şie, se auzea din curte.
Atunci, am realizat eu că exista o vagă, dar sigură probabilitate să se audă şi din curtea mea la fel. Ouăle. Am făcut stânga împrejur şi înapoi după ouă. Toate ca toate, dar nu mai găseam unde le îngropasem. Eu agitată, Rio agitat că eram eu agitată şi după o horă bună, am descoperit ouăle. După sunet. Şi bunica pe mine. Probabil tot după sunet că ţipam disperată: "Riooo caută ouăle! Caută ouăle băiatule...", iar el căuta. Să sară pe mine, să mă tragă de mânecă. Ce ouă? El era sătul. Und emai pui că fusese şi eroul zilei.
Când mă văzu bunica, deşi roşie de supărare la faţă, efectul a fost că s-a aşezat pe sanie şi a început să râdă cu lacrimi. Nu mai putea nici vorbi, nici respira. Cred că a stat aşa vreo jumătate de oră. Spunea doar:
- Ramonă...şi iar râdea ca o apucată. Nu putea nici să vorbească. Când o mai lăsă râsul plânsul de la un timp, spuse doar atât:
- Ramonă, mai repede o să văd cum dă Dumnezeu o ploaie cu ouă, decât să le văd aduse de tine! Hai acasă fată că se răcesc cozonacii.
Seara, înainte să adorm, o auzeam râzând singură prin casă în timp ce se pieptăna şi povestindu-i la bunicul cum mă găsise la vale căutând ouăle prin zăpadă. Apoi, curioasă mă întrebă:
- Toate ca toate, da de ce le-ai băgat fată în zăpadă?
- M-am gândit să nu se strice am spus eu râzând. Da tot s-or stricat. Data viitoare le agaţ în copacul de lângă vale. Acolo le văd cu siguranţă!
Vreau să spun că atâta le-a trebuit. Şi mie. Nu am mai adormit decât înspre ziuă. Bunicul mai avea un pic şi dădea în astm repetând: "Ţi-o trebuit ţie să o întrebi de ce le-a băgat în zăpadă!!!".
Bunica de pe acum nemaiputând nici să vorbească de la atâta râs îi spuse:
- Lasă Mitrule, că acum ştim măcar că tot la vale o găsim împodobind copacul cu ouă!
Şi, aşa trecu o zi dintr-o iarnă când eu să tot fi avut vreo 8-9 ani :). Aşa erau mai toate. Fericite, senine şi pline de bucurii.