19 aprilie 2012

Bunicii şi pâinea vieţii...


Bancoş Dumitru şi Eugenia (Mitru şi jenica...)

Satul unde am crescut eu şi pe care mi-l amintesc ca şi "acasă" după ce am făcut ochi, nu este foarte departe de Oradea. La o aruncătură de băţ. Să tot fie vreo 45 de km din faţa blocului până în faţa porţii bunicii. Sau, mai bine spus, leagănul inimii mele, este doar la o aruncătură de suflet, deoarece şi acum, când spun seara..."ia ieşi tu şi zboară până acasă", sufletul meu zboară atât de lin...către satul micuţ de câmpie, unde am învăţat eu să umblu, să râd, să iubesc oamenii, să frământ pâinea, să îmi julesc genunchii şi să cad din copaci. Să zbor. Să cad şi să ştiu să mă ridic. Când îl trimit către casă, sufletul meu...mereu zboară. Mereu ajunge acolo. Oriunde ar fi, găseşte drumul atât de repede şi uşor! Chiar şi acum...sunt la 580 de km depărtare şi ajung la casa bunicii într-o clipită de suflet, într-o bătaie de inimă.
Îmi amintesc, că la ei era mereu cald. Niciodată, dar niciodată nu mi-a fost frig la bunica. Nici trist. Nici...teamă!!! A fost singurul loc unde niciodată nu mi-a fost teamă de nimeni şi nimic. Nu mi-a fost teamă să vorbesc, să cred, să îmi împlinesc, să gândesc, să fac prostii, să alerg, să mă caţăr, să cad, să iubesc! Ştiam că orice aş face, bunica şi bunicul vor găsi o învăţătură care să mă ajute leac la inimă. Şi, aşa era.
Mi-a fost mereu veselie şi zâmbet. Poveşti şi frumos. Îmi amintesc cum îmi bătea inima când intram cu maşina tatei în sat. Nebună! Cunoşteam fiecare casă. Fiecare om. Fiecare copac. Fiecare floare căţărătoare pe gardul vecinilor. Mereu deschideam gemul până jos, iar tata mereu spunea:
- O să te ia curentul fată! Iar te ia cu dureri de măsele!
Cui îi păsa de durere atunci? O scot dacă nu îmi dă pace şi basta. Cum să nu deschid eu geamul să strig la prietenii mei sau la nanele din sat să ştie lumea că am venit acasă?!
- Iaca Floare, o venit Ramona acasă! Fă cu mâna fată!
- Inde îi, Lină? Nu o văd!
- Nici nu trabă! Fă cu mâna şi ascultă că de auzit auzi!
Şi auzea că eu ţipam cât mă ţineau plămânii:
- Sărut'mâna nană Floareeee! Sărut'mâna nană Linăăă!
- Ţuce-te nana pe tine! Să ştii că ţ-or mai crescut florile celea pe care le-ai sădit data trecută. Am trecut pă acolo cu Floarea. Şi, vezi că o fătat vaca lu nan'ta Vioară!
Uite aşa, până ajungeam la bunica, eu ştiam toate celea pe care le pierdusem într-o săptămână. Ştiam cine a murit, cine s-a născut, cine s-a căsătorit, ce pui de animale au venit pe lume şi ai cui, cine e bolnav, cine e sănătos...spre disperarea tatei care mereu dădea din cap:
- Doamne femeie, fata asta mă omoară cu zile. Nu se face ea fată de oraş cât îs eu popă!
- popă nu o să fii veci. Asta e clar! Se bucură, măi Nelule...Aici e lumea ei, spunea mama zâmbindu-mi senin.
- Femei! Toate sunteţi la fel, spunea tata, care de altfel se bucura şi el că mergea în sat, doar că băieţii mari nu au voie să pară plângăcioşi.
În dreptul bisericii începeam să ştiu că am ajuns acasă. Mereu îl auzeam pe Rio lătrând deşi era la vreo juma de km depărtare. Atunci, era momentul în care bunicul afla că noi venim în sat şi, şontic, şontic, trăgând piciorul lui semiparalizat după el se grăbea la poartă. O deschidea larg şi stătea sprijinit lângă ea. Dar eu ştiu că inima lui era şi mai larg deschisă şi dacă ar fi putut şi-ar fi deschis pieptul în două să intrăm până în adâncul lui.
Bunica îşi aranja baticul, sufleca mânecile de la rochie şi începea să şi le frece pe sub şurţă emoţionată.
- Se văd Mitrule?
- Jenică, de unde să ştiu eu? Uiţi că nu văd? De abia ce zăresc conturul lor când se dau jos. Vin ei!
Bunicul a avut o viaţă grea. Era maramureşan. Din Asuajul de Jos. Om din inima tradiţiilor şi a oamenilor buni. De la 11 ani lucrase. Oriunde. Ca să îşi ajute părinţii şi să poată să termine şcoala. A făcut liceul tot. Apoi, l-au prins cu arcanul în armată la unguri. El a stat cât a stat şi a fugit înapoi acasă în armata română. Între timp l-a prins războiul. Acolo, una dintre întâmplările care m-au emoţionat a fost aceea când el şi prietenul lui bun au fost prinşi în tranşee sub un val mare de pământ. Ghiţă a murit lângă el, iar el nici să îl plângă nu a putut. I s-ar fi terminat aerul. A stat acolo trei zile, până l-au descoperit degerat nişte soldaţi ruşi şi l-au băgat în lagăr. Aşa îi degerase picioarele şi învăţase să trăiască doar din vise şi poveşti pe care el derula în mintea lui să nu înnebunească. Războiul se terminase, ruşii le deschise porţile, dar el a stat acolo încă vreo două zile. Se gândea că îşi râd de ei ca şi atunci când îi înfometa şi, după ce deveneau ca şi animalele de flămânzi le arunca varză cu viermi peste gard. Unii mâncau până crăpau. Bunicul învăţase însă să fie înţelept. Rodea mereu ceva. Şi-a ros bocancii prima dată. Rupea câte o bucăţică şi o ronţăia ca să dea stomacului de lucru. Să nu simtă foamea. Apoi, a venit şi el acasă. A nimerit când ai lui îi puneau parastasul de doi ani. Nu i-a lăsat nici să îl îmbrăţişeze până nu a făcut o baie, nu s-a primenit şi nu s-a bărbierit pe cap să nu îi umple de păduchi. Apoi, s-a bucurat de ei. Şi ei de el. A intrat în miliţie şi s-a însurat, dar viaţa nu a fost uşoară cu el. A paralizat total însă, bunica i-a fost alături mereu. Om puternic şi cu voinţă, bunicul s-a sprijinit pe blândeţea, răbdarea şi iubirea bunicii şi aşa, a reuşit să îşi revină. Totuşi, degerăturile picioarelor îl făceau uneori să se trezească urlând de durere. Ca să nu facă asta...de teamă să nu ne trezească, bunicul strângea mereu ceva între dinţi. Îmi amintesc numai cum îi curgeau lacrimile şi cum mă ardea pe mine în suflet. Apoi, i-a slăbit vederea. A pierdut vederea total la un ochi în urma unei operaţii nereuşite a unui medic beat şi iresponsabil. Al doilea se înceţoşase de albeaţă. Nu mai vedea mai nimic. Când îi era dor mă lua alături şi mă contura cu mâinile lui mari, blânde şi atât de dragi. Apoi zâmbea.
- Aşa, acum că te-am văzut, mi-a mai trecut dorul. Şi mă săruta peste tot cu atâta dragoste încât mă topeam toată de dragul lui.
- Ioii, Mitrule îi răspunse bunica...proastă mai sunt!
- Nu proastă femeie, eşti emoţionată că îţi vine fata acasă!
Şi aşa era. Nici nu apuca tata să oprească maşina că ea se agăţa de mânerul de la uşă şi mă pupa pe geamul maşinii. Când maşina se oprea ieşeam şi direct în braţele ei mă aruncam. Doamneeeee!!! Doamne, câtă linişte şi căldură. Câtă dragoste şi dor. Cât îmi lipsesc ele acum. Braţele ei. Pieptul ei în care inima bătea toată numai eu. Cum aş mai căuta eu răspunsurile mele acolo. Mereu le găseam.
Când ne alinam dorul una de alta, îmi ridica faţa către ea, mă mângâia pe creştet şi mă săruta pe frunte.
- Da mare şi frumoasă te faci, draga mea! Tot prinţesă, tot zânuţă!
Şi eu râdeam. Apoi, după ce îi sărutam mâinile alergam la bunu. Cum mă mai aştepta!!! Mă strângea lângă el până în suflet. Şi cum îmi mai amintesc mirosul bunicului, zâmbetul şi cum i se lumina chipul. Iubirea. Emana iubire prin toţi porii lui de om încercat şi bun.
- Offf, bunule...da dor mi-a mai fost de matale!
- Aici sunt, draga mea, aici! Cum să îţi fie? Da inima ta ce a păzit fata mea? Nu ţi-a spus poveşti seara în locul meu? Doar, eu sunt acolo...ai uitat?
- Nu, bunicule, nu am uitat...doar că uneori când îmi spunea poveşti parcă nu aveam aer de dor...
Şi bunicul mă mângâia pe creştet şi plângea sărutându-mă pe mine...lumina lui.
- Ce mă fac eu cu aerul ăla al tău?
- Nimic bunule...Acum am destul!
Şi aveam. Că nu intra mai frumos aerul în mine decât atunci, când respiram în preajma lor. Când îi respiram pe ei.
Îmi amintesc apoi, o zi în care eu şi buna frământam pâine şi bunica mi-a spus:
- Vezi fata bunichii? Aşa e şi în viaţă...
- Cum adică, bunică?
- Păi, cum să îţi spun eu?
- Bine ar fi să începi să îi spui în româneşte, că e destul de înţeleaptă să te înţeleagă! îi spuse bunicul care iubea să o tachineze
- Măi, Mitrule...nu mă fă tu pe mine să împroşc cu ceva dialecte româneşti către tine acuma!
Bunicul pufni în râs. Eu la fel. Bunica zâmbea şi ea, apoi, îmi spuse iar:
- Viaţa e ca şi pâinea aia rumenă pe care o scoatem noi din cuptor, draga mea, numai că, până să o scoatem din cuptor trebuie să lucrăm la ea, să o frământăm bine, ca să iasă şi lucrurile în viaţă bine...mă înţelegi tu pe mine, draga mea?
- Cred că da...Ca să fie bună, trebuie să aştept ca şi după pita ta până o scoţi din cuptor!
- Ha!!! exclamă bunul din cameră bucuros de odrasla lui. Ţi-am spus eu că e înţeleaptă, femeie!
- Normal, că e...am frământat-o şi pe ea bine, zâmbi bunica iarăşi sărutându-mă pe frunte!
- Bunică, să ştii însă că nu înţeleg un lucru! Cum văd eu că e frământată bine viaţa? Cu aluatul e mai uşor...Ştii când e frământat că se ia de pe mâini şi face bulbuci!
Bunica oftă şi spuse:
- Nici să frămânţi aluatul ista n-i uşor! Aşa şi în viaţă. Nu-i uşor să vezi când ceva e gata au ba, dar, de regulă, aşa se petrece şi acolo. Când ceva e gata şi e numa bun de început...se ia de pe mâini...se face singur, iar inima ta se umple de bucurie...adică de bulbuci. Inima, Ramonă...aia e răspunsul! Acum, înţelegi?
- Înţeleg bunică...doar că tot spun că e mai uşor să faci pită decât să frămânţi în viaţă!
Bunicii începuseră să râdă, dar căzură de acord cu mine:
- Aşa e..., dar în amândouă cazurile cel mai frumos este când muşti din pita rumenită!
Şi bunica îmi puse cu degetul aluat pe vârful nasului, iar bunicul mi-l curăţă ca de obicei.
În ziua aceea, pâinea a avut cel mai bun gust din toate pâinile mâncate până atunci!

Aşa şi acum...bunică, bunicule... De când aţi plecat...şi viaţa mea e cu susul în jos. Inima nu mai are punct de reper. Nu mai are Atlaşii care o ţineau pe umeri! De ani de zile rătăcesc fără casa mea. Știți voi, locul acela pe care mi l-am dorit mereu aşa cum l-am găsit la voi. O casă plină de înţelegere, căldură, respect, iubire, frumuseţe, veselie şi statornicie. Oricine, oriunde mergea ştiam că se întoarce. Era locul acela unde nimeni nu era lăsat în urmă, unde nimeni nu era părăsit sau uitat!


De la o vreme însă...am şi eu o astfel de casă. În sufletul meu. Numai că rândunelul meu, acum pune rămurele la cuibul inimii mele. Poate într-o zi, va exista streaşină sănătoasă şi pentru noi, aşa cum spuneai matale. Poate. Important e bunica mea că am găsit-o și înțeleg că undeva, există el. Că poate cândva, ne vom împlini! 

De când aţi plecat, am tot pus făină, sare, apă şi drojdie în viaţa mea, dar nu am reuşit nici un aluat. Nu am avut parte de pâine rumenită şi rotundă. Doar de aşteptarea aia...dacă, dacă o ieşi totuşi ceva bun şi frumos din cuptor! A fost cum ai spus matale...când pâinea s-a frământat bine, aluatul s-a luat singur de pe mâini, iar " ...inima ta se umple de bucurie...adică de bulbuci.". Şi am ştiut! Am ştiut că în sfârşit, din cuptorul acesta frumos al vieţii, va ieşi într-o zi şi omul meu bun şi drag ca o pâine caldă...

Vă mulţumesc că aţi pus aluat bun în inima mea din inima voastră, m-aţi dospit cu dragoste, m-aţi rotunjit cu grijă şi linişte şi, când am fost numai bine crescută...m-aţi lăsat în lume oamenilor să îi dau pe ei şi pe mine mai departe, aşa cum am fost învăţată!

Vă mulţumesc că de acolo de unde sunteţi mă vegheaţi încă atât de frumos şi îmi mai ţineţi inima în palme ca să îi fie bine şi cald!

4 comentarii:

Livia spunea...

Nu spun decat ca la asa ceva nici nu poate exista un raspuns pe masura. Minune...

Sandrina-Ramona Ilie ~ Lady Allia spunea...

Mulţumesc din inimă, Livia :)!

cherie spunea...

Dece oare pâinea bunicilor pare cozonac?
Ce dulce e amintirea bunicii....

Sandrina-Ramona Ilie ~ Lady Allia spunea...

Deoarece aşa şi a fost...Hristos a Înviat draga mea şi numai bine şi sănătate îţi doresc!