Hanul Poveştilor - Poveste de Iarnă

Vântul zâmbi şi trosnind din trenă obosit se retrase într-un colţ al Hanului, unde Mama Bufniţă îl

aştepta cârâind ceva din ciocul ei bătrân – aşa, numai pentru urechile ei.

- Mamă Bufniţă! Tare bine îmi pare să te revăd!

- Bu-huu! Şi mie, şi mie fie-mi penele vesele! Dar de Brăduleţ ce zici Vântule dragă?

- Ce să zic? A crescut, a crescut! Uite ce mare şi falnic este! Nu mai este doar un băieţandru plângăcios, se umflă în adieri bucuroase Vântul, e un domnişor în toată regula!

- Bu-hu-hu, daaaa! E frumos şi mâine poimâine îl împodobim iarăşi cum a visat de mic! Îţi mai aminteşti bu-hu-huuu uuuuVântule?

- Îmi amintesc, îmi amintesc...Povestea unei Nopţi de Iarnă. Nimeni...

- Brrr, da ce frig! Bre Vântule, ce ar fi să laşi pe altcineva să povestească, deoarece mie mi-ai făcut ţurţuri la blană deja! Şi de abia mai desfac botul de frig ce îmi este, clămpăni Bursucul înfrigurat până la oase. Şi, şi...de unde ştii că era o poveste? fonfăi Bursucul pus pe gâlceavă.

- Cine nu crede să-i caute cărarea şi să o urmeze până adânc în sufletul poveştii, iar asta repejor până nu dispare iarăşi, îi răspunse Vântul foarte serios.

- Cum să intru într-o poveste pe cărare? lărgii ochii cât două cepe Bursucul.

- Pe marginea coperţilor, între două vise şi o inimă de copil! Acolo unde se întretaie visul cu povestea. Cam acum ar fi momentul...

- Mda...şi eu care crezui că măcar matale ai toate doagele! Da de unde! Şi dumneata Vântule ai o mulţime de pitici pe creier ca toţi ronţăitori de poveşti!

- Pardon! se auzi un glas piţigăiat şi supărat de pe undeva din han.

Toţi căutară cu privirea şi nu mare le fu minunea când văzură un pitic nu mai mare de-o şchioapă şi nu mai mic de-o închipuire la o măsuţă elegantă tocmai pe pervazul ferestrei.

Avea hăinuţe verzi şi fes roşu din clopoţel de mac veşnic. Unii, doar aceia care îl cunoşteau îi spuneau Jips, dar ei erau puţini, iar despre Jips nu multă lume ştia că el vine din Ţara Celor Care Nu uită să Fie Copii şi este un spiriduş născut la clipă de magie – numai bun de mână dreaptă pentru Moş Crăciun când sortează cadourile pentru copiii cuminţi.

- Vai de închipuirile mele, dar dumneatale cine mai eşti? Eşti mic, dar ai gură îndeajuns de mare să te auzi până la capăt de lume! bombăni Bursucul.

- De acolo şi vin, rosti mândru piticul. Iar de auzit mă auzi pentru că aşa vreau eu, întocmai ca şi cu văzutul!

- Acum vei vrea să spui că sunt orb sau nebun?! „Întocmai ca şi cu văzutul” – imită în barbă Bursucul către micuţa prezenţă.

- Eu nu vreau să spun decât ce ai vrut dumneata în urmă cu câteva gânduri să spui. Ai spus-o cu gura matale sau poate cu botul să-i spun? Întrebă piticul dând din picoare fericit că avea cui să îi facă baniţă capul de cuvinte întoarse din condei de spiriduş.

- Spune-i cum vrei numai lasă-mă în pace cu vorbele tale răstălmăcite! se burzului Bursucul.

- Ce vorbe răstălmăcite? Nu spuneai că piticii se găsesc în creiere? Piticii sunt în case construite în pământ, în ciuperci, în flori, în copaci, în locuri unde voi nici să le vedeţi nu puteţi – poate doar undeori vă stăm în gât la unii ca să nu ne mâncaţi. Spuse piticul dând pe spate de râs.

- Aaa, asta era! Era o vorbă...doar! O vorbă..., pricepi piticule?

- Răstălmăcită ca şi a mea...râse cu poftă piticul sorbind din ceaiul său gălbui şi bine mirositor.

- Mda...voi piticii...râdeţi, iar eu îngheţ! Unde e Povestitoarea??? Îngheţ...

- Ete na pagubă! se auzi vocea mesei. Ce rău ne-ar părea nouă să amuţeşti şi tu măcar câteva ore! Ce zic? Săptămâni!

- Cine vorbeşte? Se auzi glasul Bursucului în timp ce pălăria îi sări de un cot (cu un chiot de râs) tocmai pe vârfuleţul Bradului care se scutura de veselie şi el.

- Eu sunt Bursuc! Eu sunt...Masa!

Bursucul se mai linişti, dar trase iarăşi spaima.

- Văd şi eu că eşti Masa! Cine ar scăpa din vedere aşa ceva? Gata! Eu m-am încălzit deja sau am murit. Nu ştiu! Mă mai vede cineva?

Toţi dădură din cap şi bolborosiră că nu. Şi eu, bineînţeles.

- Atunci am murit! Vai de mine! Dar...cum mă auziţi dacă am murit?

- Nu te auzim! Ne prefacem doar că te auzim, iar tu prefă-te că taci! Măcar o vreme!

- Şi tu prefă-te că povesteşti! Nu mai visa acolo băgată mai toată în sobă cu gândul la Şoarecii Clăpăugi şi Făt-Frumos!



L-am privit mirată. „Prea le ştia Bursuc ăsta pe toate. Eiii, da nu îi ascund eu de acuma visele mele? am gândit eu.”

- Viselor?

- Da!

- Ia haideţi puţin să vă şoptesc ceva la ureche. Gata! Acum puteţi pleca!

- Unde să plece, întrebă Bursucul?

- În ţara unde visele mele unii bursuci curioşi nu mai pot să le audă!

- Bine, bine, bine... Tac! De azi voi fi mut!

- Daaaa! Nici copiii care ne privesc acum nu te cred! Nu-i aşa copii?

- Ce copii? întrebă Bursucul privind speriat în dreapta şi în stânga, pe sub masă, pe sub scaune...

- Cei care ne privesc de dincolo de carte, cu ochi mari şi miraţi, cu gurile până la urechi şi care încearcă să te închipuie aşa...

- Termină cu prostiile Povestitoare! Mă sperii! Acum văd peste tot numai ochi lărgiţi şi guri hizlite gata-gata să mă mănânce şi să mă smotocească!

- Lasă...că nu te mănâncă! Ei au bunătăţi la masă nu Bursuci bătrâni şi blănoşi! îi replică Jips distrat. ! Dacă te-ar mânca înseamnă că minunile ar fi aievea!

- Ahaa! Deci minunile...

- Bursucccccccc, se auziră toţi oaspeţii Hanului...şi câţiva dintre voi care aţi găsit drumul către Han.

- Aaaaa, dar ce ţipaţi aşa? Vai de blana mea şi de supărările mele! Gata, tac, tac...! Hai povesteşte...mă rugă Bursucul obosit, amărât şi înfrânt măcar o vreme în limbariţa lui contagioasă.

- Bine...hai că vă povestesc...am zâmbit eu strecurându-mă afară din casa Şoarecilor Clăpăugi (de care vă povestesc data viitoare...) aflată la o azvârlitură de poveste mai încolo – tocmai pe pleoapele voastre adormite. Nuuu, nu îi căutaţi! Ei nu apar decât după ce somnul vă e liniştit şi îi puteţi căuta prin toate cotloanele lui mari şi frumoase! Deci...



A fost odată ca şi niciodată (dacă nu credeţi mergeţi şi vedeţi) o Noapte de Iarnă de pe vremea când însuşi Timpul era un Timp micuţ şi învăţa orele, zilele, lunile şi anii să treacă.

Nimeni nu ştia a câta Noapte era în Pădurea Bătrână de la Marginea Satului!

Până şi Pământul în rotirea sa, uitase de câte ori aţipise, în timp ce Domnul Întuneric îl acoperea cu mantia sa mare şi întunecată, iar Prinţesele Stele îi gâdilau fruntea şi sufletul.

Povestea acestei Nopţi de Iarnă este şi va fi o poveste de care toţi îşi vor aminti, pentru că este o Poveste Magică!

O Poveste cu ochi mari şi frumoşi, cu fulgi albi şi plini de voioşie, cu bufniţe şi copăcei vorbitori...

Mie, această Poveste mi-a povestit-o Eternul Vânt în timp ce îmi ridica pe ici, pe colo omătul deasupra viselor şi mi-l purta către voi.

Lui, se spune că i-ar fi povestit-o...hmm, defapt lui nu i-a povestit-o nimeni ci a trăit-o chiar el ca să poată să o povestestească, dar despre asta am să vă spun imediat, după ce iau o gură de ceai cald şi...

- Voi aţi mâncat de seară copii? V-aţi spălat pe dinţişori? Aţi dat pupicii de seară mamei şi tatei? Nu? Repejor şi apoi continuăm povestea...Gata? Bun...să revenim atunci la Noaptea noastră.

În acea Noapte, nici mai geroasă, nici mai puţin geroasă decât altele, nici mai mare, dar nici mai mică, Domniţa Lună îşi scoase chipul luminos din fereastra ascunsă a mantiei Domnului Întuneric şi salută pe toată lumea – văzută şi nevăzută - cu raze de lumină şi frumuseţe.

În timp ce Luna depăna amintiri cu Bolta Cerească, iar Întunericul bolborsea în barbă morocănos şi vesel în acelaşi timp (pentru că Prinţesele Steluţe îl împodobiră frumos), Cerul desfăcu desaga Iernii. Din sacul său senin şi sticlos păşi încet delicata Domniţă Zăpadă.

Lângă ea se aflau micuţii săi copii, fulgii de nea, care vedeau lumea pentru prima oară .

Mici şi mari, cristalini sau apoşi, fulgişorii erau cu toţii veseli şi jucăuşi. Toată Bolta era a lor – într-o zbenguailă şi un dans continuu!

Mama Zăpadă zâmbi, iar apoi îi chemă la ea să îi sărute cu drag pe fiecare în parte. Nu mai aveau să se întâlnească până la evaporarea de primăvară, când Soarele îi va topi, iar căldura îi va transforma în aburi călduţi şi îi va ajuta să se ridice înapoi în desaga cu iarnă, lângă mama lor Zăpadă!

Fulgii se grăbiră la ea repede, repede şi câteva minute îi rămaseră cu drag. Unii mai micuţi plângeau, iar ea le săruta năsucurile lor de ace cristaline încurajându-i:

- Gata, nu mai plângeţi! Ce prinţi sunteţi voi aşa plângăcioşi? Imediat trece vremea îngheţului şi ne revedem cât ai zice peşte!

- Aşa ne spui tu, dar şi tu plângi. Uite...ţi s-a scurs din ochi un ac de gheaţă!

- Păi, plâng de bucurie pentru voi! Acum, mergeţi şi împodobiţi Pământul, copacii, câmpurile şi îmbunaţi sufletele oamenilor care par că atunci când vă văd, redevin iarăşi pentru o clipă copii veseli...şi se îmbunează până şi între ei.

Fulgii se grăbiră să se aşeze peste tot în jur aşa cum le ceruse mama lor. Coborau cântând si dansând, rotindu-se în aer ca într-un carusel fermecat. Se spune că toamna la bâlciuri mai sunt carusele fermecate, cu căluşei şi nori din vată de zahăr, care luminează până departe, departe în inimile noastre şi le încălzesc.

În timp ce se apropiau de Pământ ei creşteau şi se maturizau, iar lumea devenea toată albă ca şi gândul unei zâne bune.

Măcar o vreme totul era...mai altfel, mai frumos, mai prietenos!

În mijlocul zăpezii, ici şi colo se puteau zări ochiuri îngheţate de apă – lucioase şi reci, asemeni unor oglinzi, în care, din când în când se mai privea câte o ciută sau câte un iepuraş rătăcit.

Câte un fir de fum cenuşiu şerpuia încet, pierzându-se în noapte, iar la colţ de vis câte un inorog necheza a somn frumos şi liniştit. Inorogii sunt cei care ne aduc visele frumoase şi le păzesc de coşmare!

Şi uite aşa, încet, încet – la început ca şi o adiere, iar apoi ca şi o tornadă de frig îşi făcu apariţia Eternul Vânt – pe atunci burlac şi mult mai tânăr.

Uneori şuiera, oftând prelung şi sîsîit aproape ca o şoaptă, ca o mângâiere, iar alteori şuiera furios trosnind în dreapta şi în stânga, troienind şi viscolind cu supărare.

- Dar tare năbădios şi plin de toane mai eşti câteodată, îl cicălea Luna în timp ce îi lumina calea, iar el uneori îi râdea , alteori i se ascundea.

Indiferent însă de toanele lui...Vântul aducea cu el mereu alte şi alte poveşti şi alte veşti de la cei dragi aflaţi pe la alte scorburi, hanuri, prin alte păduri sau ape, iar unii îi spuneau „Povestitorul Vânt”. El era mereu peste tot şi în acelaşi loc de fiecare dată, doar că uneori, nimeni nu ştia de ce se închidea în el şi tăcea. Unii spun că tăcea de tristeţe, de durerea răutăţii pe care o întâlnea şi o vedea din ce în ce mai mult în lume.

Alteori, adia cu nostalgie şi veselie peste tot cântând şi bucurându-se ca un copil, iar vara...în zilele toride până şi el se ascundea în peşteri bătrâne şi neştiute nevrând nici măcar frunzele să le mişte sau să le alinte cu vreo mângâiere.

În aceea Noapte de Iarnă, Povestitorul Vânt îşi plimba trena de adieri şi trosnete prin Pădurea Bătrână de la Marginea Satului. Dintre toate locurile Pământului acolo îi plăcea să se afle cel mai mult. Era locul unde tristeţea, răul şi oamenii încă nu ajunseră la fel de mult ca şi în alte părţi.

„- Unde sunt oameni...acolo mai devreme sau mai târziu visele dispar şi apare răul – spunea el cu tristeţe. E ca şi cum ar vrea să distrugă tot ce ating!...uneori până şi pe ei...”.

„- Nu e chiar aşa...îl certa Bătrânul Stejar – singurul care îndrăznea să îl certe. Copii nu sunt răi! Ei ştiu visa frumos! În lumea lor nu e mizerie, nu e răutate! Dacă i-ai auzi şi i-ai vedea uneori în visele lor ai rămâne uimit!”

„- Copiii...Bătrâne sunt copii, nu oameni! Ei devin oameni în clipa în care Bătrâneţea Sufletească le ascunde sclipirea şi Spiritul Copilăriei într-un glob fermecat şi li-l ascunde adânc, adânc în vise...”

„- Aşa este, dar nu toţi uită să privească în globul fermecat! Unii...chiar cred în poveşti, în vânt şi copaci vorbitori, în elfi şi zâne...- altfel, cum crezi că noi am putea exista?”

Vântul râdea şi dându-i câte un bobârnac prietenos îi spunea:

„- Mereu ai fost iubitor de oameni şi mereu ai crezut în ei! Tu şi optimismul tău Bătrâne...”

„- Hehe...îi răspundea Bătrânul Stejar reţinându-l printre frunzele sale, dacă aş fi numai eu...Tu ce cauţi pe la uşile, fereştile şi hornurile lor tupilit ca un hoţ de vise şi poveşti?”

Vântul se umflă cu ciudă deoarece a fost dat în vileag ca şi iubitor de oameni, dar apoi se potoli şi sărută un mugur de frunzuliţă. Nu răspunse însă!

Amintindu-şi acestea, Vântul mări adierea către Stejar şi către Micul Brăduleţ – despre care toată suflarea ştia că pe el îl iubea cel mai mult şi, dintre toate făpturile şi nefăpturile Pământului el era preferatul lui.

Îl iubea frumos şi nefiresc de mult – ca şi pe propriul lui copil!

Îl ştia de când era cât o ciupercuţă, mic şi plângăcios cu ace slăbuţe. Mereu îi era teamă să plece de lângă el,ca nu cumva vreun om sau vreun animal să îl frângă sub paşii lor grăbiţi, dar Brăduleţul ăşi înfipse bine rădăcinile în viaţă şi în pământ şi rezistase crescând mărişor.

Şi, nici nu adie multe cărări şi văi câ şi auzi de un glas foşnitor şi senin salutându-l:

- Nene Vântule! Nene Vântule! Ce bine-mi pare că te văd, că o să îmi mângâi iarăşi rămuricile şi ai să-mi gâdili trunchiuleţul cu trena matale!

Vântul se înmuie pe loc de drag. Îi venea să îl strângă în braţe până să se sature de dor de el, dar tare îi mai era teamă să nu care+cumva să îi rănească vreu ac sau vreo rămurică mică şi crudă. Îi zâmbi şi-i ciufuli vârfuleţul încă mic şi fraged, împodobindu-l cu puţină zăpadă. Părea atât de haios cu straiele lui albe, încât Vântul chicoti ascuns pe sub mantie, apoi îi spuse:

- Aşa dragul meu! Parcă îţi şade mai bine împodobit cu zăpadă şi aşa ştii şi tu că a venit Iarna. Când se plimbă Luna pe deasupra ta, sclipeşti întocmai ca un brad de Crăciun!

Tocmai asta nu trebuia să îi amintească Vântul bietului Brăduleţ, pentru că acesta, de când a făcut ochi şi era o biată rămurică vroia să fie Brad de Crăciun. Vântul pocni înciudat din degete, iar Brăduleţul oftă prelung în foşnete amărâte.

-Dar ce ţi s-a întâmplat dragul meu de ţi-ai strâns aşa abătut rămurelele? se prefăcu Vântul că nu cunoaşte de ce acesta este atât de necăjit – dar cum să nu ştie el ceva despre ce îşi dorea Brăduleţul cu atâta ardoare?

-Mi-aş dori tare mult să pot fi şi eu un Brăduleţ de Crăciun..., să fiu împodobit în mii de culori, să strălucesc şi să pâlpâi şi să am agăţate de rămurele mingiuţe colorate şi fâşii sclipitoare, iar copii să danseze şi să cânte în jurul meu, să mă gâdile cu mânuţele lor micuţe printre ramuri...spuse Braduleţul tremurând de emoţie şi visare.
Vântul trosni supărat şi îi spulberă toată zăpada de pe rămurele, scuturându-l părinteşte de ciuful mic din vârf.
-Se vede că ai stat cam aproape de Sat şi ai văzut multe lucruri pe care nu le cunoşti şi nu le poţi înţelege! Oameni par buni şi frumoşi de la depărtare, dar de aproape pot fi nişte fiinţe îngrozitor de rele! Mint, trădează, ucid... Oamenii dragul meu, nu sunt aşa cum îi vezi tu de aici...ei ard copăcei, iar asta îi bucură! Fac foc cu prieteni şi neamuri de ale tale, sunt distrugători şi răi..., iar copii fac pocnitori şi sperie oamenii bătrâni care cad şi se lovesc spre distracţia lor, iar acestea sunt doar câteva din răutăţile oamenilor.
Brăduleţul îl asculta curios şi ofticat. Nu vroia să creadă că oamenii erau doar aşa. Şi în pădure erau mule fiinţe şi rele şi bune – nu toţi pot fi doar răi sau doar buni... Cei care stăteau sub rămurelele lui erau mereu zâmbitori şi se sărutau, îşi vorbeau cuvinte frumoase, şi alergau în jurul lui...uneori gâdilindu-l cu mânuţele lor, iar copii îşi făceau căsuţe printre ramurile sale şi se ascundeau asemeni unor păsărele gălăgioase! Nu, precis oamenii nu erau aşa, gândi Brăduleţul, dar nu spuse asta cu voce tare ca să nu îl supere pe nenea Vânt, pentru că tare îl mai iubea şi îi mai era drag!
- Nu te supăra nene Vântule, zise Brăduleţul tânguindu-şi rămuricile şi mişcându-şi acele amorţite de tristeţe, dar mereu mi-ai spus să fiu sincer cu matale şi să îţi spun ceea ce simt, nu? Eu asta visez...în fiecare noapte! Visez Crăciunul, nene Vântule şi fiecare ac îmi tresare de emoţie când mă gândesc la noaptea aceea frumoasă. Aud colinzile şi simt mirosul de cozonaci, de mâncare, văd miile de luminiţe colorate din vale şi mă gândesc la Moş Crăciun cu renii săi fermecaţi. Tare mi-aş mai dori şi eu să îl mai cunosc pe Moşul nene..., tare mi-aş mai dori!
Vântul oftă obosit şi mut în faţa acelei sincerităţi şi a entuziasmului din sufletul copăcelului. Pe moment tăcu. Încerca să caute cuvinte şi în concentrarea lui amorţită se împiedică într-o scorbură bătrână şi trosni trezind-o pe Mama Bufniţă care începu să îşi învârtă capul asemeni unui girofar defect repetând mereu:
-Bu-huu! Unde sunt? Bu-huu! Cine sunteţi? Bu-huu! Unde sunt?...întreba ea speriată şi buimăcită spre hazul Brăduleţului şi chiar şi a Vântului căruia i se cam scutura mantia de adieri de la atâta râs înfundat.
-Mamă Bufniţă eşti acasă la matale, nu te speria! Eşti pe craca bătrână şi ticsită cu muşchi cald, îi aminti Brăduleţul printre zâmbete foşnitoare.
-Bu-huu-daaa! Mulţumesc micuţule drag, fie-ţi acele tale fericite, îl alintă ea! Iarăşi cred că am avut coşmare şi m-am trezit...bu-huuu...speriată, sughiţă ea buhăit. Bu-huu! Bu-huu!
-Bine te-am gasit Mamă Bufniţă, o salută Vântul înfoindu-i penele şi gâdilindu-i pielea bătrână şi obosită.
-Bu-huu...bună să îţi fie adierea şi venirea prietene drag, îl salută ea bucuroasă la gândul revederii şi pentru că mai putea să îl recunoască în ciuda anilor ei bufniceşti mulţi – poate prea mulţi. Dar ce adiere fericită te aduce iarăşi prin părţile noastre ori dragul de Brăduleţul tău nu te poate ţine departe mai mult de căteva zile vântoase? întrebă Bufniţa zâmbind şi scuturându-şi înfrigurată aripile ei mari şi frumoase încă.
-Păi, da, şuieră Vântul. Brăduleţul pe care îl cunosc de când era de-o şchioapă m-a adus aici, dar pe tine se pare că am să te muştruluiesc un piculeţ dragă prietenă! Se pare că nu l-ai învăţat să stea departe de creaturile alea gălăgioase şi plângăcioase, zise el adiind tare, dar bineînţeles fără să vrea să o rănească pe Bufniţă în vreun fel, dar biata de ea, bătrână fiind cât pe ce să cadă de pe craca ei ticsită cu muşchi cald...
-Bu-huu! Bu-huu...păcatele mele Vântule!!! Acum mă faci să îmi frâng oasele bătrâne, se tângui Bufniţa oarecum revoltată înfoindu-se către Vânt. Parcă nu l-ai cunoaşte pe Brăduleţ...! Lui când îi intră ceva în căpşorul ăla încă fraged, nimeni nu mai poate să îl facă să creadă altceva şi..., cum aş putea eu să îl ţin departe de oameni, când el cât e ziua şi noaptea de lungă tot înspre sat se înalţă să-i vadă?! Le ascultă poveştile când aceştia poposesc sub rămurelele lui, iar el se leagănă fericit mângâindu-le capetele. Ce să-i fac Vântule că tare îi mai iubeşte pe oameni şi vrea mereu să fie Brăduleţ de Crăciun!

Vântul ştiind cât de răi sunt oamenii şi simţindu-se atât de neputincios în faţa dorinţei atât de mari a Brăduleţului se umflă în adierile lui, se învârti mânios, trosni crengile uscate, scutură copacii adomriţi şi se năpusti furios către Sat. Câinii începură să urle prelung, nişte obloane se legănau lovindu-se din când în când cu putere de pereţii caselor, iar fumul nici nu scotea bine capul pe horn că Vântul îl şi împăştia supărat în toate părţile.
Brăduleţul începu să plângă, iar Bufniţa oftând îl mângâie încet şi drăgăstos pe creştetul verde şi gingaş, sărutându-l ca o mamă iubitoare (ce dealtfel îi şi era în felul ei). Cu vorbă blândă şi caldă, Bufniţa îl îmbărbătă:

-Lasă dragul meu, că Vântul mai mereu este supărăcios şi întors cu susul în jos. Aşa e el de când era mic cât o răsuflare de copil, dar nu va răni pe nimeni şi nici rău nu va face pe unde se află, pentru că este bun şi nu ştie să facă rău precum Crivăţul cel Furios. Am să zbor şi eu pânâ la el, dacă asta te linişteşte şi am să-i vorbesc să-şi domolească adierile...deşi, la vreme de iarnă suntem, zise ea zâmbind.
Parcă mai venindu-i inima la loc, Brăduleţul îşi trase năsucul mic şi lemnos printre sughiţuri foşnitoare şi alintându-se lângă aripile albastrei Bufniţe adormi niţel în supărarea lui copilărească. Bufniţa îi cântă ceva încet, îl acoperi puţin cu zăpadă şi desfăcându-şi larg aripile se îndreptă bătrâneşte către Vânt bolborosind amărâtă.

- Da ce ai şi tu de bombăni într-una? auzi ea Vântul în urechea stângă. Te pomeneşti că te-a luat şi pe tine dragostea de oameni şi te-ai înmuiat la lacrimile Brăduleţului?

- Uuufff-bu-hu-huuuaaa Vântule, strigă ea oarecum supărată pe el.

Vântul se opri o clipă de tot. Niciodată Bufniţa nu fusese atât de supărată. Defapt niciodată nu fusese supărată! Se domoli, iar Bufniţa îi spuse domolită şi ea:

- De când ne cunoaştem noi prieten drag? Aproape de o veşnicie! Penele mele demult ar trebui să fie apuse, dar...ştim cu toţii de ce eu sunt înzestrată cu atât de mulţi ani bufniceşti. Ne cunoaştem de mici şi tot de atunci am învăţat zborurile împreună. Şi oamenii şi viaţa. Fii înţelept rogu-te şi lasă copilu să zboare cu visele lui şi nu îl îngrădi în temerile tale. Lasă-l să îşi urmeze sufletul şi destinul aşa cum l-ai educat tu – să fie un copac stăpân p el, responsabil, care să ştie să aleagă pentru crengile sale! Nu înceta să crezi în el...ajută-l să înveţe şi mai multe..., iar acuma, hai înapoi că l-am lăsat singur şi trist.

- Ai dreptate Mamă Bufniţă..., ai dreptate! Tu eşti înţeleaptă, iar eu sunt mai...

- Mai Vânt...râse cu poftă Bufniţa înveselindu-l. Hai...lasă! Dacă el vrea să fie Brad de Crăciun...aşa să fie! Doar nu vom vrea să devină şi el un brad morocănos precum Bradul de pe Vale, care şi acum visează să îşi ia rădăcinile la plimbare şi să vină în sat să fie Brad de Crăciun?!
Vântul tăcu şi se opri din adiat, iar fulgii se transformară în boabe de apă sub pleoapele lui bătrâne de timp. Luna pâlpâi şi ea plină de emoţie, iar Domnul Întuneric îşi trase peste gură o bucăţică de mantie – ca să nu îl audă nimeni cum plânge ca un copil. Liniştea era parcă rece şi apăsătoare gata-gata să-l frângă. Se mişca încet şi se gândea, se tânguia şi ofta când auzi nişte voci piţigăiate şi cristaline rugându-l plângăcioase:

-Legănă-ne nene Vântule, îl rugară câţiva fulguşori, iar el amintindu-şi de ceea ce trebuia el să facă oftă adânc din inima eternităţii sale şi începu să adie încet şi liniştit...precum adie vântul iarna pe la ferestrele noastre când noi stăm cu ochii lipiţi de geam şi aşteptăm să-l vedem pe Moş Crăciun.

Fulgii începură să râdă fericiţi şi chicotind pe la o fereastră, peste o căciulă de copil sau un vârf de copac adormit...începură să danseze din nou în aer atât de alb..., atât de alb!

Vântul zâmbi şi pe când dădu să îşi întoarcă trena lui de adieri, de trosnete, de pocnete şi alte cele către Pădurea de la Marginea Satului, unde Brăduleţul lui drag se tânguia foşnind trist, un alt glas piţigăiat, plângăcios şi senin îl opri din drum.

Privind în jos, Vântul se dădu mai aproape de fereastra unde o fetiţă ce stătea cocoţată pe un scăunel, cu nasul lipit de fereastră şi cu ochii plini de boabe de rouă se ruga:

-Doamne...te rog Doamne spune-i lui Moş Craciun să îmi aducă şi mie un brăduleţ frumos pe care să îl împodobesc, să îl iubesc şi în jurul căruia să dansez şi să cânt fericită! Ar fi cel mai minunat şi iubit brăduleţ de Crăciun! Nu aş lăsa pe nimeni să îi facă vreun rău sau să îl arunce în foc...! Eu l-aş lăsa aici afară...în faţa ferestrei mele să îl pot privi mereu! Şi l-aş face rege în fiecare an de Crăciun! Ar fi Bradul Brazilor şi ar străluci în fiecare Noapte de Iarnă asemeni unei minuni! În fiecare glob mi-aş pune câte un gând frumos, câte un vis. În fiecare lumănărică mi-aş aşeza câte o speranţă, în fiecare steluţă mi-aş şopti câte o poveste, în betea mi-aş aşeza toate lacrimile şi zâmbetele mele, în luminiţe mi-ar sta rugăciunile, iar îngeraşilor le-aş da toată iubirea ca să nu mă uite niciodată cât de mult l-am aşteptat!

Fără să vrea, Vântul lăcrimă şi întrebă:

- Dar tu...copilă dragă...l-ai uita?

Fetiţa tresări şi cu uimire se apropie şi mai mult de fereastră. Îşi lipi mânuţele de geam şi privi, dar nu putu să vadă nimic. Fereastra era aburită. Se ridică puţin pe vârfuri şi o şterse cu podul palmei. Mai privi o dată.

Ca şi lovit de un gând, Vântul se scutură şi se dădu îndărăt, în timp ce din casă fetiţa îi zâmbea larg făcându-i cu mâna.

Bufniţa încremeni, iar Vântul se ciupea de fiecare adiere, trosnet...nevenindu-i să creadă.

- Pe penele mele...ce minune e şi asta Vântule?

- Dacă aş ştii! E o minune...şi atât!

În timp ce ei încercau să îşi dea seama ce se întâmplă, fetiţa ieşi afară în papucii groşi ai bunicii şi înfăşurată într-un şal mare şi alb.

- Bună seara Nene Vântule...! Bună seara Bufniţă Albastră...

Cei doi se uitară unul către altul şi nu răspunseră pe moment nimic. Fetiţa continuă zâmbind veselă:

- Am ieşit să îţi spun Nene Vântule că nu l-aş uita! Nu l-aş uita niciodată! Aşa cum nu am să uit glasul bunicului, mâinile bunicii şi dragostea lor. Nu am să-l uit cum nu am să uit poveştile şi cum nu am să-mi uit motanul şi căţelul, ...nucul unde am casă de vară şi soba caldă unde bunica ascunde cozonacii să-i ţină calzi şi proaspeţi. Ştiţi? Aici cândva va fi un Han, iar voi veţi fi oaspeţi de seamă...

- Iar tu micuţo? o întrebă Vântul ciufulindu-i părul castaniu şi moale. Tu ce vei fi?

Ochii ei mari sclipiră o clipă, apoi îi răspunse:

- Eu am să fiu povestitoare...

- Hangiţă ai vrut să spui...

- Nuuu! Povestitoare! Hanul meu nu va avea hangiţă...

- Povestitoare fie...spuse Vântul îndepărtându-se încet în timp ce în urma lui zăpada se ridica în mormane mici spulberându-se către cer într-o casacadă magică de ace strălucitoare şi gheaţă.

Fetiţa începu să râdă şi să alerge cu mâinile întinse sub ploaia de zăpadă.

- Copilă visătore şi fără de astâmpăr...ce ar fi să vii în casă acuşica, pentru că e frig, iar tu eşti aproape dezbrăcată!

- O clipă bunico şi vin!

- Gata...a trecut clipa! Haide!

Fetiţa făcu din mână fulgilor şi se duse să se ascundă în şorţul bunicii – un şorţ verde cu flori roşii care veşnic avea mireasmă de prăjituri şi de copilărie – copilăria ei!

Într-un pat bătrân şi obosit şedea un bărbat cărunt şi slab pufăind din ţigară. Fetiţa lăsă şorţul bunicii o clipă şi se aruncă în braţele bătrânului. El râse şi ridicând-o zise:

- Atâta mare fetiţa! Atâta mare!

Nu era mare. Era un ghem de om cu ochi şi zâmbet mare, cu vise multe ca orice alt copil şi care credea că în poveşti poţi intra ca într-o casă oarecare. În timp ce bunicul o legăna uşor, iar bunica îi cânta...adormi.
Lemnele uscate trosneau asemeni unor oase obosite, jarul sfârâia supărat, iar focul îşi arunca pe pereţi luminile jucăuşe încălzind încăperea.
Bufniţa zâmbi pe sub pene...Ştia ea că Noaptea asta e altfel. O simţise în suflet de dimineaţă, iar despre Vânt...ştia demult că nu ura oamenii, ba îi iubea nespus – doar că nu vroia să se ştie. Totuşi, cu fetiţa asta, ...amândoi au avut o mare surpriză!

În timp ce ea gândea şi ghiduşea pe sub cioc, Vântul îi zburli penele şi îi spuse:
-Să nu crezi că nu te-am văzut când zâmbeai pe sub penele tale albastre, Bufniţă şireată, dar...dragă mie!

Ea zâmbi. El continuă:

- Hai să ne întoarcem la Brăduleţ că o să trezească toată pădurea cu foşnelile lui plângăcioase şi trebuie să se gătească la timp de drum. El are de mers, iar noi avem de dus un prieten la o fetiţă!
- Bu-huu! Bu-huu...daaaa, îi răspunse fâlfâind fericită din aripi Bufniţa. Să ne grăbim, să ne grăbim!

Vântul ajunse la Brăduleţ înaintea ei. Acesta stătea tăcut în rădăcinile sale şi se tot bălăngănea amărât în dreapta şi-n stânga colindând încet. Vântul îi spulberă din nou zăpadă pe vârfuleţul ţuguiat făcându-i o căciuliţă:
- Hai...gata, nu te mai tângui atâta! Unui Brăduleţ de Crăciun nu îi şade bine să fie trist şi mofturos, ci vesel şi fericit! Tu trebuie sa fii mereu bucuros, să împrăştii în jur mireasmă de cetină care să îi facă pe oameni să îşi amintească poveşti frumoase, amintiri aproape de sufletele lor şi să aduni în jur doar cântece şi frumuseţe! Acele tale Brăduleţule trebuie să sclipească mereu de emoţie, îi spuse Vântul domol şi cald punându-i un fulărel si pregătindu-l de drum, în timp ce Brăduleţului nu îi mai stăteau crenguţele într-un loc de emoţie şi bucurie.
- Pot să fiu Brăduleţ de Crăciun? Pot? Pot? întreba el curios şi nedumerit în timp ce în gând se tot întreba ce s-o fi întâmplat acolo în sat de nenea Vânt devenise atât de blând şi visător. Dar la urma urmei ce l interesa pe el? Important era că putea să fie Brăduleţ de Crăciun, iar asta îl făcea să ţopăie din ce în ce mai tare de îl durea deja şi nerăbdarea.

Poţi să fi dragul meu...poţi, dar asta dacă ai să mai stai câteva clipe să te aranjez şi să apară şi Bufniţa că tare am lăsat-o în urmă...se pare...! La urma urmei...voi brazii sunteţi de două feluri: brazi ieşiţi din conuri pentru a se înalţa pe cele mai nebumblate şi abrubte piscuri, bucurând inimile oamenilor şi ale pădurilor cu prezenţa lor frumoasă şi..., brazi ieşiţi din altfel de conuri al căror destin este acela de a fi Brazi de Crăciun, brazi care în fiecare an sunt îmbrăcaţi în haine de sărbătore pe care Moşul vi le aşează pe ramuri. Voi, trebuie să străluciţi atât de puternic încât orice drumeţ rătăcit să vă vadă de departe şi să găsească în el puterea de a merge mai departe către un loc cald şi liniştit unde să îl primească pe Fiul Domnului în suflet, deoarece, în ziua Sfântă de Crăciun oamenii sărbătoresc defapt Naşterea Domnului.
Micuţul Brăduleţ se gudură fericit în braţele Vântului şi-i spuse:
-Mulţumesc nene Vântule...mulţumesc! Ai să fii tare mândru de mine! Ai să vezi că voi fi cel mai frumos Brăduleţ de Crăciun, iar lumina mea va fi cea mai strălucitoare. În jurul meu se vor aduna mereu mulţi oameni. Ei vor fi fericiţi şi veseli, iar drumeţii pribegi vor putea să îmi vadă strălucirea de departe şi mă vor putea găsi.
-Da, nu ma îndoiesc că aşa va fi, încuviinţă Vântul sărutându-l cu căldură şi dragoste pe vârfuleţul lui care se răsuci de fericire. Nu trebuie să văd...ştiu că vei fi un Brad frumos, iar asta pentru că sufletele frumoase şi iubitoare întotdeauna ştiu să aducă lumină şi căldură acolo unde este nevoie de ele! Acum,...că a venit şi Bufniţa, haideţi să ne pornim la drum ca să ajungem la timp!
Era noaptea Ajunului, iar Brăduleţul stătea în faţa casei aşteptându-l pe Moş Crăciun. Inima lui verde şi frumoasă tremura de emoţie, iar dragostea faţă de oameni şi faţă de Crăciun se pare că i-a învins până la urmă pe toţi şi toate neliniştile tatălui său adoptiv...Vântul.

Nu aşteptă mult când auzi ca şi o şoaptă la început, apoi tot mai tare un clinchet deosebit, parcă rupt din poveste, un nechezat sprinten şi o voce groasă, dar caldă care ura mereu:

- Ho-ho-hooo, Crăciun fericit tuturor! Ho-ho-hooo, Crăciun fericit tuturor!

Brăduleţul începu să se foiască şi mai mult.

Era Moşul!

Cât de mult îşi mai dorise el să-l vadă pe Moş..., cât de mult. Şi pentru că a ştiut să fie cuminte, să aştepte şi să vorbească mereu frumos şi politicos...Moşul a venit în sfârşit şi la el!
-Bine te-am găsit Brăduleţ frumos şi tânăr! Pentru că ai ştiut să fi mereu un brăduleţ cuminte şi răbdător, care nu şi-a pierdut nici o clipă speranţa şi seninătatea, uite că am venit să te fac frumos – cel mai frumos Brad de Crăciun care a fost şi va fi vreodată! Vei fi Bradul de Crăciun din sufletele tuturor copiilor! Acesta este cadoul meu pentru tine...zise Moşul zâmbind blând şi mângâindu-i rămuricile. Şi..., mă iartă pentru că am întârziat atâta amar de vreme!

- Nu e nimica Moşule, nu e nimica! îi răspunse smiorcăit de fericire Brăduleţul. E bine că ai venit şi acum! Eu oricum te-aş fi aşteptat toată viaţa mea de brad! Îţi mulţumesc însă că nu m-ai lăsat să te aştept chiar atât de mult, se bucură Brăduleţul.

- Ha-ha-haaaa! râse cu poftă Moşul, în timp ce spiriduşii găteau bradul cu podoabe frumos colorate, aşa cum acesta nici că a mai văzut până atunci.

Când au terminat, spiriduşii au început să cânte şi să zburde în jurul lui fericiţi. Moşul îi chemă la el, iar apoi, cu zâmbetul lui senin salută Bradul, Vântul, Bufniţa şi plecă aşa cum a venit. La început se auzi tare:

- Ho-ho-hooo, Crăciun fericit tuturor! Ho-ho-hooo, Crăciun fericit tuturor! , iar mai apoi tot mai încet, mai încet, precum o şoaptă micuţă ascunsă după o inimă ce stă să nu mai bată de emoţie!

Din cauza gălăgiei poate, sau a nesomnului, sau a emoţiilor ce în această noapte nu te lasă să dormi liniştit şi te gâdilă la suflet cu bucurie, fetiţa care putea vorbi cu poveştile se trezi şi aprinse lumina în casă.

Cu teamă parcă se apropie de fereastră, îşi trase scăunelul ei mic şi verde, se cocoţă pe el şi privi.

Afară..., în mijlocul fulgilor şi a ninsorii aşternute asemeni unui covor de sclipiri, se legăna un Brăduleţ de Crăciun. Ţopăia şi cânta din toate crenguţele sale vrăjite, iar ea începu să plângă de fericire.

- Bunico! Bunicule! Haideţi să vedeţi cât de minunat este ceea ce văd eu!

Bunicii veniră. Bunicii niciodată nu sunt prea obosiţi să se bucure, să vină, să asculte – ei sunt mereu pregătiţi să fie copii. Au straiele de zâmbete, de copilărie, de entuziasm mereu pregătite şi pe măsură, iar asta, ca să nu îşi necăjească niciodată nepoţii!

Aşa erau şi bunicii mei – pentru că eu eram aceea fetiţă, iar bătrânii aceia a căror faţă strălucea de bucuria mea erau bunicii mei!

I-am privit! Ştiam că oricât timp va trece aşa am să îi văd şi am să îi revăd mereu! Alături de poveşti, de Brăduleţ ei erau Seara mea Magică de Crăciun! Poate...ei erau defapt toată magia...

- Uite, iubita! Uite cât de frumos străluceşte Bradul tău de Crăciun! Ţi-am spus noi că Moşul nu are cum să te uite! Prinţesele elfe primesc întotdeauna cele mai minunate cadouri!

- Aşa este...De asta eu o să vă am mereu aproape pe voi, poveştile şi Brăduleţul meu drag...

Brăduleţul ne zâmbi şi ne făcu din crenguţe. Bunica plângea ca de obicei, iar bunicul zâmbea întinzându-i batista.

Era...minunat!

Brăduleţul era împodobit cu globuri pline de sclipire, cu bomboane şi betele, cu îngeraşi şi lumânârele, iar în vârf îi strălucea o stea mare argintie. Era Steaua Crăciunului, cea care ne vesteşte mereu această Sfântă şi Magică Zi din An, când familiile ar trebui să se adune împreună, să se bucure unii de alţii, să colinde şi să îşi împartă daruri şi iubirea din suflet.
- Bunică, bunicule...ce este defapt Crăciunul?

- Tu ce simţi că este iubit copil?

- O poveste?!

- Hahaha, da este şi o poveste. Of, tu cu poveştile tale...Totul este o poveste pentru tine nu e aşa?

- Da! Ce poate fi mai frumos decât o poveste?

- Hmmm, nimic! Cu adevărat nimic! Poveştile au de toate! În special iubire..., mi-au răspuns bunicii deodată. Deci..., Crăciunul la urma urmei este o poveste...

- Da...o Poveste de Iarnă şi multă multă iubire...

Brăduleţul, Vântul şi Bufniţa mă ascultară şi atunci ca şi acum cu sufletul la gură şi cu ochii cam înceţoşaţi, în timp ce bunica fredona o colindă, iar bunicul mă ridică sus, sus să îi agăţ şi eu o betea Brăduleţului, care prea era frumos să aibă vreuna căzută.

Şi aşa, alături de oamenii pe care i-am iubit şi îi iubesc cel mai mult pe lume, Brăduleţul îmi este şi el acolo, mereu la loc primenit cu dragoste şi amintiri pe gene umede.

Nu l-am uitat niciodată – aşa cum i-am promis Vântului.

Îl duc mereu cu mine în suflet şi în gând peste tot, iar azi, vi l-am arătat şi vouă cât este de frumos un Brad de Crăciun atunci când ţi-l doreşti din toată inima!

Eu mi l-am dorit şi l-am iubit şi nu am încetat de atunci niciodată să-l iubesc!

Am păstrat cu mine în fiecare zi din an ceva din minunea acelei nopţi şi am încercat să fiu mai bună, mai generoasă, mai cuminte...răsplătindu-mi astfel bunicii pentru toată existenţa lor magică din viaţa mea, părinţii, prietenii şi oamenii care atunci nu mi-au fost, dar acum îmi sunt alături – unul privindu-mă cu dragoste de pe scaunul alăturat, iar cealaltă...o prinţesă cu adevărat elfă...dormind în pătuţul ei roz şi visând alte şi alte poveşti din nopţi magice!

Aceasta este Povestea Brăduleţului de Crăciun, a Vântului, a Pădurii de la marginea Satului, a Mamei Bufniţe, a doi bunici şi oarecum a unei părţi din copilăria mea, care în fiecare an de Ajun revine la fel de ştirbă şi frumoasă ca şi atunci!

(Publicată iniţial la: 25.11.2008)