Fulguleţ

Trisha Yearwood - Let It Snow!
 

Fulguleţ era mezinul mamei Zăpadă. Bineânţeles că era cel mai năzdrăvan şi cel mai curios, dar şi cel mai alintat dintre toţi fulguleţii.
- Mamă? Şi eu va trebui să ies din castelul nostru de gheaţă şi să te părsesc?
- Ooo, da, mai ales tu dragul meu, îi spuse mama mângâindu-l cu dragoste pe creştet.
- Mai încet, mai încet! bombăni soţul ei Crivăţ. Ai să-l topeşti cu atâtea sărutări şi îmbrăţişări.
Regina Zăpadă zâmbi şi petrecându-şi trena ei frumoasă şi sclipitoare în jurul lui clipi şăgalnic şi-l sărută duios pe frunte. Râse gingaş, iar Crivăţ oftă dând din cap.
- Şi ei spun că eşti rece! Mâna lui trecu peste părul ei alb albastru. Eşti o soţie bună şi înţelegătoare.
fulguleţ chicoti, iar tatăl său îi dădu un bobârnac delicat peste umăr.
- Tu de ce râzi?
- Păi, cred că mama o să ne topească pe amândoi!
Crivăţul şi Zăpada se priviră şi începură să râdă cu poftă spre fericirea micuţului Fulguleţ. În cameră dădură buzna şi ceilalţi fraţi şi surioare. Care mai de care mai frumoşi şi mai gălăgioşi!
- Mami!
- Mamaaa!
- Mamiiii! Uite ce mi-a făcut Fulgelina! M-a colorat în verde! Cum să ies eu aşa în lume?
Zăpada închise ochii, îşi puse mâinile pe urechi şi strigă:
- Copiiiii!
Fulgişorii începură să râdă, dar se opriră. Zăpada strâmbă caraghios din gură şi deschise doar un ochi. Zâmbi.Îi strânse pe toţi lângă ea şi începu să îi numere şi să îi alinte.
- Off, cred că nu îmi va ajunge eternitatea clipei să fac asta, spuse ea încet. Sunteţi atât de mari şi frumoşi, iar voi dragele mele sunteţi adevărate prinţese...frumoase şi delicate! Când mă gândesc că până la primăvară castelul va fi atât de gol şi liniştit, mai că îmi vine să amân fulguirea de iarnă!
- Haide mamă, spuseră în cor fulgii mai mari care deja ştiau cum stă treaba. E amuzant să zburăm prin aer şi să ne aşezăm peste tot.
- Mie îmi place să mă aşez pe copaci spuse Fulg Mărunt. Mă simt atât de sus...şi de acolo de pe copaci se poate vedea până departe.
- Mie îmi place să mă aşez peste gheaţă, spuse Fulgelina. Este asemeni unei oglinzi, iar noaptea pot atinge luna în luciul ei!
- Hmm, dar tu Fulguleţ, tu unde vei vrea să te aşezi? întrebă Crivăţ.
- Eu nu vreau să mă aşez nicăieri, se smiorcăi el. Eu vreau cu mama!
- Ei haide, trebuie să îţi fi plăcut ceva când ai privit în globul mamei.
- Păi, da! Mi-a plăcut părul unei fetiţe! Alerga şi întindea mâna peste tot, râdea şi făcea îngeraşi de zăpadă! Săruta zăpada şi îi mulţumea pentru fiecare dintre noi.
- Nu oamenii! Ai înţeles? Oamenii nu sunt cum crezi tu că sunt!
- Dar tată?! De ce te superi? M-ai întrebat, iar eu am răspuns, iar în plus...şi oamenii sunt acolo şos şi nu îi putem ocoli!
- Oamenii sunt cei mai răi! Ei nu ne iubesc! Mulţi se plâng când vine frigul şi iarna.
- Da, dar sunt câţiva care de abia aşteaptă să cobor la ei, spuse Regina Zăpadă. Unii îşi amintesc încă să ştii... Vremea basmelor şi a poveştilor nu este dispărută.
- Încă! tună Crivăţ vălurind perdelele şi împrăştiind cristalul iernii de pe jos. Le vor ucide! Ei nu mai cred! Ei nu se mai adună în jurul sobei la poveşti. Nu mai cred nici în bătrânul Moş Crăciun! Părinţii sunt prea ocupaţi şi pleacă de lângă copii în acele zile minunate. Merg la baluri, la serbări, iar copii rămân cu bonele! Copiii după ce se căsătoresc uită să vină la părinţi. Fraţii nu se vizitează, iar dacă undeva se naşte un Povestitor care încearcă să îi aducă înapoi la poarta tuturor lumilor...ei râd de el.
- Termină Crivăţ! În felul acesta devii şi tu ca şi ei! Teama de oameni naşte ură, iar ura nu e bună pentru nimeni. Atâta vreme cât va exista măcar un Povestitor şi măcar o casă unde copiii ăşi lipsec năsucurile de ferestre şi aşteaptă magia nopţii de Crăciun...eu cred că oamenii pot fi salvaţi!
- Pfuaa! Mereu ai iubit oamenii!
- Şi mereu am să-i iubesc! De asta eu sunt Regina Zăpadă, sau Crăiasa Zăpezii, sau Regina Iarnă! Ei mă denumesc în multe feluri, mă aşteaptă. Ştiu că odată cu mine vin zilele liniştite. Sunt singurul anotimp care le aduce aminte! Ei ştiu că s-au pierdut undeva şi ştiu că doar eu, prin amintiri îi pot aduce înapoi!
- Mama? Cred că se apropie timpul... Simt sub mânuţe adierea aceea care mă ridică pe sus şi mă ajută să zbor! spuse Fulgelina.
Fulgii începură să ţopăie bucuroşi. Numai Fulguleţ stătea plângînd şi trăgându-şi năsucul lui cristalin şi ascuţit. Mama îl luă în braţe şi-l privi zâmbind.
- Mamă!?
- Da, puiule!
- Străluceşti!
- Îhîîm! Şi tu vei străluci aşa! Ăsta este rostul nostru! Să strălucim atât de tare încât sufletele oamenilor să ne poată vedea şi simţi! Tu trebuie să îmi promiţi că vei străluci cel mai tare!
- Îţi promit mamă! ţipă Fulguleţ aruncându-se în braţele mamei şi încercând să strălucească.
Mama zâmbi. Era atât de haios cum se opintea din toate acele. Ea ştia însă că el va străluci doar când va ştii unde să se aşeze şi când va găsi un suflet rătăcit pe care să-l întoarcă acasă.
Îi luă pe toţi pe trena sa şi se aşternu peste mantia Domnului Întuneric.
- Brrr, bombăni acesta! Am şi uitat Domniţă, am şi uitat..., cred că îmbătrânesc.
Zăpada zâmbi şi spuse:
- Toţi îmbătrânim bunul meu Domn, toţi...
- Da, dar tu eşti mai frumoasă ca niciodată, îi spuseră Bolta Cerească şi Luna.
Zăpada le mulţumi şi îşi lăsă copiii să coboare încet. Îi sărută pe fiecare. Când ajunse la Fulguleţ lăcrimă, iar apoi îi spuse:
- Să mă faci mândră prinţişorul meu drag! Să străluceşti precum nimeni altul!
Fulguleţ se afundă la pieptul ei şi vru să rămână acolo, dar ştiu că trebuia să o facă mândră şi fericită pe mama sa. O sărută şi închizând ochişorii lui mici şi albaştri precum două cristale, depărtă mânuţele pe lângă corp şi se lăsă pe mâna Povestitorului Vânt.
Când simţi cum zboară şi cum se roteşte deschise ochii. Începu să ţipe de bucurie şi de plăcere. Îi plăcea cum e rotit în sus şi în jos, iar alături de el fraţii şi surioarele lui cântau şi dansau, se aşezau peste tot...care unde îşi dorea să fie. Privi în jur. Văzu case luminate. Văzu hornuri care fumegau cenuşiu. Văzu copaci şi brazi. Văzu ape repezi şi ape îngheţate. Făcu din mânuţă deasupra unui lac şi se bucură se vadă. Mai privi o dată ş, lângă un brăduleţ ciufulit şi împodobit stătea ea, fetiţa pe care o văzuse în globul mamei. Zâmbi şi atunci văzu cum începe să strălucească. Fraţii lui se opriră o clipă din zbor. Dintre toţi el lumina. Fetiţa privi în sus şi atunci ştiu că ea va fi mereu copilul acela din faţa bradului, care aşteaptă iarna cu nerăbdare şi bucurie, care va iubi copii şi oamenii mai presus de orice şi va încerca să le arate mereu drumul către copilărie.
Atunci s-a născut Primul Prinţ al Iernii, Fulguleţ şi o altă Povestitoare, care oriunde ar fi nu va uita niciodată să născocească poveşti şi căi către o lume cu zâmbet larg şi senin!