Tot un fel de La Mulţi Ani...

Nu înţeleg de ce oamenii tac când au ceva de spus?!
Nu înţeleg de ce oamenii aleg să fie mormântul propriilor trăiri şi ale celor din jur când pot deveni o muzică frumoasă sau un megafon prin care să pună lumea în mişcare...începând cu a lui?!
Nu înţeleg de ce oamenii caută atât de multe sensuri când au parte de un gest mărunt şi din suflet?!
Nu înţeleg de ce oamenii îşi neagă sentimentele când alţii sunt împotriva acestora?!
Nu înţeleg de ce oamenii se depersonalizează când îşi doresc să devină cineva! Nu pot începe cu ei înşişi?!
Nu înţeleg de ce oamenii aleargă viaţa când pot să meargă încet şi să se bucure de ea?!
Nu înţeleg de ce oamenii preferă ignoranţa când ştiu că aceasta este cancerul lumii întregi?!
Nu înţeleg de ce oamenii nu îşi mai spun te iubesc când cel mai mult au nevoie defapt să fie iubiţi?!
Nu înţeleg de ce oamenii dezhumează sufletele morţilor când pot afla totul despre acel suflet când e viu?!
Nu înţeleg de ce oamenii sunt interesaţi mai mult de păcatele unui scriitor când defapt acesta le-a lăsat în urmă cărţi şi scrieri?!
Nu înţeleg de ce oamenii lasă să moară oameni când ştiu că şi familia lor tot din oameni e compusă?!
Nu înţeleg de ce oamenii uită să fie oameni când defapt esenţa vieţii este să fi om!!!
Nu înţeleg de ce oamenii trebuie să îmbătrânească şi să regrete când pot schimba şi pot îmbătrâni fără ele?!

Dar, asta sunt eu şi câteva din întrebările mele..., întrebări  ce mă macină uneori, în nopţi ca aceasta. Sunt asemeni unor licurici. Apar. Din noapte sau din seninul zilei. Acum a apărut din amărăciune. Puţini ştiu că am un blog unde prezint cazurile unor copii bolnavi. Mie îmi place să le spun "copii mei". Uneori câte unul apune aici ca apoi să se joace în dosul stelelor sau să alerge peste seninul zilei. Uneori, ştii că aşa e cel mai bine când nu se poate. Uneori poţi accepta plecarea. Dar niciodată nu poţi accepta răspunsul întrebării "De ce?". Pe lângă amărăciunea asta e şi tristeţea de a descoperi cât de superficiali suntem ca şi entităţi sociale şi chiar individuale. Mă gândesc la Adrian Păunescu. Nu înţeleg de ce trebuie să-i "descarnăm" sufletul pentru a înţelege că defapt el e poezie. Omul e al lui Dumnezeu şi al celor care l-au iubit. Cine a vrut să facă asta, trebuia să o facă în timp ce acesta trăia. Eminescu... Nici el nu mai contează. De ce ar conta? Nu mai e contemporan. Nu mai e cel care a scris "Luceafărul" şi "Epigonii". E doar un tip cu sclipire care a avut noroc că a trăit pe vremea când conta rima. De ce ar conta dacă omul a fost nebun şi avea sifilis? Nu? E mult mai bine să ştim asta despre el - critica modernă care ne şterge pe fund şi dă hârtia cititorilor să o miroase (scuzaţi-mă vă rog pentru vulgaritate!)- decât să ne bucurăm că a avut talentul pe care l-a avut!
Pe lângă amărăciune şi tristeţe e şi revolta. Revolta de a fi român într-o ţară pe care o iubeşti, pe care o vrei cămin pentru tine şi copii tăi şi să nu te poţi bucura nici măcar de ziua României. Ce Românie e asta? A psihoticilor în masă care se pupă, se iubesc, au, mai vreau, bat din palme, ovaţionează şi a celor care stau şi ţin balanţa în mână întrebându-se ce şanse mai au să poată să îşi croiască aici un drum frumos! Mai sunt şi cei care mor de foame. Cei care nu mai au alternative. Cei care îşi vor petrece iarna în stradă sau în centre sociale. Oricum, panta e bună. E în cădere liberă. Totuşi, eu cred în români. Cred în spiritul lor frumos. Cred că la un moment dat şi românii vor crede în ei. Fiecare. Apoi vor crede în românul de lângă el. Restul, va fi simplu.

Deci, după ce am exorcizat licuricii, după ce am tras aer adânc în piept, am scrâşnit printre dinţii sufletului şi am luat o gură de apă...a rămas ea...dragostea. Nu e aşa ce simplu e să ne dăm seama că într-un fel sau altul sau în toate felurile şi formele posibile...doar ea e cea care trage linia şi rămâne?

Da...

La revedere îngeri dragi, 

Sărut'mâna frumoşi scriitori,

La Mulţi Ani Români...oriunde vă aflaţi!