constatare asupra vieţii mele

(Fotografia nu îmi aparţine. Sursa: internet)

am obosit. nu mă plâng. este o constatare. am obosit să trag aer puternic în piept - doare până în plămânii vieţii când tragi aer doar pentru a rezista, iar în rest te simţi neputincios şi inutil. doare să faci mereu acelaşi lucru. acelaşi lucru!!! să priveşti cerul şi să fi nevoit să te înfingi în pământ ca o încleştare. să priveşti în urmă şi să nu poţi face nimic. am plecat din locul în care "toată lumea era a mea" pentru că în viaţă cel mai greu este să fi singur printre cei dragi, iar asta doar pentru că am avut curajul de a fi eu însumi, de a face propriile alegeri, de a vrea ca viaţa mea să-mi aparţină. aici...lumea este cu adevărat a mea doar că nu pot să îi aşez flori în fereastră, nu pot să plantez copăcei în grădină, nu pot decât să mă bucur că suntem sănătoşi şi să sper că va fi bine, că într-o zi vom avea un loc al nostru - un loc în care să îmi văd fata crescând, unde să pot să mă bucur de paşii ei frumoşi, de zborul ei....un loc unde să pot să îi ofer ceea ce îi va face drumul mult mai uşor - un loc "acasă"! da...va fi bine. undeva în suflet eu ştiu că e o mare minciună. nu e bine. nu are cum să fie bine. a supravieţui nu e bine, decât atunci când ştii că lupta are un sens. unii spun că lupta mereu are un sens. prostii. morile de vânt, trasul de aer în piept şi mersul cu gleznele inimii scrântite nu e un sens. e o tragedie. la fel şi mersul în genunchi sau târâş printre indiferenţa unora. cum am spus, nimic nu doare atât, decât să fi singur printre cei dragi pentru că întotdeauna ai dorit să fi tu însuţi şi nu prelungirea viselor altcuiva. regret. regret că acele vise nu au fost împlinite, deoarece acest fapt m-a învăţat pe mine să umblu apăsat şi să uit că oamenii uneori ar trebui lăsaţi şi învăţaţi să zboare.