şi viaţa dă lecţii...

(sursa foto: internet)

"ai învăţat să îndrepţi spatele?" mă întrebă viaţa înghiontindu-mi pumnul între coaste până îmi trosni pieptul de durere deschizându-se a întrebare surdă în timp ce inima sângera pe dinafară, iar eu pe dinăuntru.

era drept oricum. drept cu umerii ridicaţi şi privirea înainte cum mă învăţase mama (uitând să îmi spună că întotdeauna umerii ridicaţi înseamnă aripi însângerate).

"ai învăţat să respiri?" mă întrebă ea în timp ce mă strângea de gât până când lumea a început să se învârtă asemeni unui carusel de gânduri şi să se piardă undeva departe, într-un ecou surd şi mult întuneric, în timp ce eu căutam aerul în mine şi în cei dragi.

"aşa! trebuie să înveţi să respiri şi când nu ai aer şi când ai mâna înfiptă în gât până în suflet!"
spuse viaţa ţinându-mi inima pe palmele sale şi resuscintându-mi ultima speranţă ce ţipa cu mâinile apăsate pe buze parcă de teamă să nu fie auzită şi făcută pulbere.

"să stai cu ochii plecaţi ai învăţat?" mă întrebă arogantă viaţa, în timp ce eu scrâşneam din lacrimi. i-am ţipat printre dinţi: "nu!" "e bine. măcar l-ai învăţat pe nu! dar eu alt răspuns aştept!" şi mă îmbrânci până în faţa unui bărbat îmbrăcat elegant . "ah!" se trezi bărbatul din jucat alba-neagra cu alte vieţi frumos aranjate pe biroul său peste care scria: "aici stau visele Dvs!"

"ce lacrimi mari şi frumoase!" exclamă el. "poţi să le pui lângă celelalte". "unde?" am întrebat ţinând ochii în ochii lui goi şi atât de departe. (cum am spus...nu învăţasem să plec ochii). îmi arătă cu degetul un morman de lacrimi ascuse sub o uitare ţesută din pânză de păianjen, peste care, din când în când, mai arunca un scuipat plictisit şi greu ca o cruce.

aşa sunt învăţaţi oamenii că ei se împart între cer şi pământ (sau în pământ) când nu au bani. peste ei, alţii pot călca liniştiţi ca şi pe un covor şters, fără culoare. de sub paşi, uneori curg lacrimi şi dureri, dar viorile nu cântă fără arcuş. ele ţipă!

am strâns din pumni până mi-au intrat toate visele în carne, iar viaţa m-a întrebat din nou: "dar să zbori ai uitat?" şi mă aruncă în sus desfăcându-mi aripile atât de temătoare.

am zâmbit larg. zburam! nu uitasem să zbor! cât de frumoasă e lumea de aici!

cu un trosnet aripile mi s-au frânt. mi le tăiase! a doua oară...mi le tăiase, iar eu cădeam în gol. am închis ochii şi cred, pentru prima oară am învăţat să pun pasul apăsat. să umbli printre oameni cu viaţa pe buze e doar un altfel de zbor.

viaţa mi-a zâmbit!
nu zburăm întotdeauna pentru noi, dar trebuie să rămânem fundaţie altui pas.
doar aşa, zborul nu se poate frânge niciodată!

atunci am simţit cum deşi nedreaptă, viaţa mea mi-e mai viaţă decât nicicând.
o simţeam VIE - sub unghii, bucăţi din mine şi din timp
o simţeam VIE - în gît, pulsând ca o gură de aer proaspăt
o simţeam VIE - ca un Crist răstignit peste prea mult cer...
din prea multă iubire!

~~~

Viaţa mea, oarecum nu-mi mai aparţine în totalitate :). E a doi ochi negri, curioşi, frumoşi, plini de strălucire şi de ghiduşii!
Am încredere însă, dinainte de a se naşte că ea, fetiţa mea mă va trăi întotdeuna frumos, iar eu mă bucur să trăiesc în ea...
E...VIAŢA MEA!

Dincolo de neajunsuri, de tristeţi şi lacrimi, mai multe sau mai puţine, dincolo de dorul de un loc al nostru liniştit în care să ne putem vedea fetiţa crescând este...BUCURIA şi BINECUVÂNTAREA de a ne avea unul pe altul!
Nimic nu egalează cu acele momente când îmi văd soţul şi fetiţa jucaându-se şi râzând fericiţi ! Atunci realizez că defapt sunt o norocoasă! O femeie împlinită!
Nu mai contează că pâinea e "unsă" doar pe o parte ci doar faptul că sunt sănătoşi şi sunt acolo, iar eu ştiu că asta mă poate face invincibilă!