pe maine atunci!

intre cuvinte si necuvinte ma opresc.
sub talpile goale rasuflarea mea e asemeni unei pietre incinse.
tamplele imi sunt albe de intrebari intre fire de par inca tanar.
imi ticaie timpul sub frunte si ma rascoleste de mine.
o alarma prelunga si tanguitoare, iar apoi din nou liniste. imi amutesc mie.
stau la malul dintre rostire si tacere.
din cand in cand un tipat albastru asemeni unui albatros imi taie sufletul de-a curmezisul ca apoi sa se ridice vertical purtand pe aripi sclipiri verzi.
o fi speranta ca nu toti oamenii sunt deserturi. unii inca mai stiu sa infloreasca rosu chiar daca e departe campul.
un val alb imi spumega auzul cu sunete inselatoare de sirene si stiu ca mi-am mai auzit un oftat.
mi-am uitat cantecul si devin muta.
am inceput sa imi diger surasul.
mi-e teama sa il mai zambesc senin si larg.
mai bine amar si intr-un colt de gura.
pe buze au invatat sa imi creasca morminte. pun cruci pe cuvinte si simboluri, iar apoi le ingrop.
mi-au murit cateva parti din mine carora le-am intins mana a prietenie.
am plans azi ultima lacrima si am nascut un curcubeu monocrom.
de maine am sa invat din nou rostirea.
azi insa stau la malul din mine si privesc un soare intors pe dos.
probabil din mijlocul tacerii nu poate rasari decat luna.
pe maine atunci!