22 aprilie 2009

şi viaţa dă lecţii...



(sursa foto: internet)

"ai învăţat să îndrepţi spatele?"
mă întrebă viaţa înghiontindu-mi pumnul între coaste până îmi trosni pieptul de durere deschizându-se a întrebare surdă în timp ce inima sângera pe dinafară, iar eu pe dinăuntru.

era drept oricum. drept cu umerii ridicaţi şi privirea înainte cum mă învăţase mama (uitând să îmi spună că întotdeauna umerii ridicaţi înseamnă aripi însângerate).

"ai învăţat să respiri?"
mă întrebă ea în timp ce mă strângea de gât până când lumea a început să se învârtă asemeni unui carusel de gânduri şi să se piardă undeva departe, într-un ecou surd şi mult întuneric, în timp ce eu căutam aerul în mine şi în cei dragi.

"aşa! trebuie să înveţi să respiri şi când nu ai aer şi când ai mâna înfiptă în gât până în suflet!"
spuse viaţa
ţinându-mi inima pe palmele sale şi resuscintându-mi ultima speranţă ce ţipa cu mâinile apăsate pe buze parcă de teamă să nu fie auzită şi făcută pulbere.

"să stai cu ochii plecaţi ai învăţat?"
mă întrebă arogantă viaţa, în timp ce eu scrâşneam din lacrimi. i-am ţipat printre dinţi: "nu!" "e bine. măcar l-ai învăţat pe nu! dar eu alt răspuns aştept!" şi mă îmbrânci până în faţa unui bărbat îmbrăcat elegant . "ah!" se trezi bărbatul din jucat alba-neagra cu alte vieţi frumos aranjate pe biroul său peste care scria: "aici stau visele Dvs!"

"ce lacrimi mari şi frumoase!" exclamă el. "poţi să le pui lângă celelalte". "unde?" am întrebat ţinând ochii în ochii lui goi şi atât de departe. (cum am spus...nu învăţasem să plec ochii). îmi arătă cu degetul un morman de lacrimi ascuse sub o uitare ţesută din pânză de păianjen, peste care, din când în când, mai arunca un scuipat plictisit şi greu ca o cruce.

aşa sunt învăţaţi oamenii că ei se împart
între cer şi pământ (sau în pământ) când nu au bani. peste ei, alţii pot călca liniştiţi ca şi pe un covor şters, fără culoare. de sub paşi, uneori curg lacrimi şi dureri, dar viorile nu cântă fără arcuş. ele ţipă!

am strâns din pumni până mi-au intrat toate visele în carne, iar viaţa m-a întrebat din nou: "dar să zbori ai uitat?" şi mă aruncă în sus desfăcându-mi aripile atât de temătoare.

am zâmbit larg. zburam! nu uitasem să zbor! cât de frumoasă e lumea de aici!

cu un trosnet aripile mi s-au frânt. mi le tăiase! a doua oară...mi le tăiase, iar eu cădeam în gol. am închis ochii şi cred, pentru prima oară am învăţat să pun pasul apăsat. să umbli printre oameni cu viaţa pe buze e doar un altfel de zbor.

viaţa mi-a zâmbit!
nu zburăm întotdeauna pentru noi,
dar trebuie să rămânem fundaţie altui pas.
doar aşa, zborul nu se poate frânge niciodată!

atunci am simţit cum deşi nedreaptă
, viaţa mea mi-e mai viaţă decât nicicând.
o simţeam VIE - sub unghii, bucăţi din mine şi din timp
o simţeam VIE - în gît, pulsând ca o gură de aer proaspăt
o simţeam VIE - ca un Crist răstignit
peste prea mult cer...
din prea multă iubire!

~~~

Viaţa mea, oarecum nu-mi mai aparţine în totalitate :). E a doi ochi negri, curioşi, frumoşi, plini de strălucire şi de ghiduşii!
Am încredere însă, dinainte de a se naşte că ea, fetiţa mea mă va trăi întotdeuna frumos, iar eu mă bucur să trăiesc în ea...
E...VIAŢA MEA!

Dincolo de neajunsuri, de tristeţi şi lacrimi, mai multe sau mai puţine, dincolo de dorul de un loc al nostru liniştit în care să ne putem vedea fetiţa crescând este...BUCURIA şi BINECUVÂNTAREA de a ne avea unul pe altul!
Nimic nu egalează cu acele momente când îmi văd soţul şi fetiţa jucaându-se şi râzând fericiţi ! Atunci realizez că defapt sunt o norocoasă! O femeie împlinită!
Nu mai contează că pâinea e "unsă" doar pe o parte ci doar faptul că sunt sănătoşi şi sunt acolo, iar eu ştiu că asta mă poate face invincibilă!


3 comentarii:

Aimée spunea...

Frumos! :) Viata chiar da lectii, trebuie doar sa stim sa le recunoastem si sa le invatam! Usor-usor, cu speranta, nerabdare si totusi un pic de teama, ma indrept si eu spre aceasta invincibilitate de care vorbesti tu!

cherie spunea...

Eu nu socot ca viata mi-a dat lectii ci doar ca mi-a aratat posibilitatile mele reale.A fost ca o documentare facuta permanent pentru a sti cum pot merge mai departe. Trebuie sa stii ce poti si ce nu poti caci in fond nimeni nu iti "da", totul se "ia".
Singurii care dau sunt doar parintii dar si ei iti dau doar ceea ce pot nu ceea ce iti doresti.

Ramona-Sandrina Ilie spunea...

Viaţa...

ei bine, viaţa e un concurs frumos, un drum. nu mereu drept, nu mereu cum vrem. pentru mine e asemeni unei oglinzi. poate cea mai sinceră şi reală.
am spus cândva...indiferent de poziţia sufletului în viaţă - drept, în genunchi, în zbor, târâş - linia de final trebuie să o trecem fericiţi pentru cei care rămân dincolo.

eu îmi iubesc viaţa! îmi iubesc neputinţele şi îmi iubesc lupta!
la urma urmei...aşa simt că sunt vie!

.....

mulţumesc fetelor. ciudat cum găsim uneori lângă noi oamenii cei mai potriviţi.

Crengu...în faţa iubirii, teama păleşte, iar în faţa a doi ochi mici şi curioşi...viaţa se aprinde asemeni unei lumini care va ave puterea să te scoată şi să îţi arate mereu calea către tine şi către ceea ce este bine!
Să vă dea Dumnezeu fericire şi iubire!

....

Cher...eu când mă documentez învăţ, explorez - pe mine şi dincolo de mine - , de aici şi ideea că viaţa dă lecţii. Posibilităţile ţin de noi doar într-o oarecare măsură, dar, ceea ce putem noi face este să încercăm să umplem măcar puţin ceea ce se poate.

Mie, mulţumesc la Dumnezeu mi s-a dat, dar ciudat este că cel mai mult contează când pot să dau. Atunci mă simt împlinită, fericită şi pot zâmbi când adorm.
Depinde fiecare ce aşteaptă.

Părinţii...nu sunt singuri care dau şi nici nu este corect să aştepţi de la ei să îţi dea. Nu vreau să generalizez, pentru că aş particulariza.

mulţumesc încă o dată!