uneori cerul îşi acoperă faţa cu pălmi grele şi triste
din care cad şoimi răniţi
cu aripile frânte
ţipătul le stă amorţit în gât,
din ochi li se scurg speranţe,
iar pieptul le zvâcneşte de parcă înăuntru
s-ar lupta mii de răni şi gânduri şi ceruri rănite
ce vor un ultim zbor
acolo sus, sus,
unde ploaia plânge,
unde fulgerul se vede cel mai bine,
iar privirea se întinde ca şi o bucată de unt
peste pământul verde
cerul se scutură greu şi se leagănă de parcă ar fi un copac
din care cad flori albe
peste aripi frânte
ţipătul se desface săgeată,
ochii redevin albaştri,
pieptul e o altă colivie liberă,
iar peste pământul meu se întind
mii de cuvinte sărate,
atât de sărate
4 comentarii:
Unul dintre cele mai bune poeme, din punctul meu de vedere, felicitări! Si o zi cât mai bună!
Da, se pare că gustul sărat e dulce într-un final :). O zi bună vă doresc şi vouă!
Încântătoare versuri, iar metafora excepțională..."cuvinte sărate, atât de sărate", concluzionează exceoșional, chiar dacă trist minunata împletire de cuvinte și figuri de stil. Muzica de fundal mi se pare perfectă pentru o meditație asupra acestor minuate versuri. Felicitări!
Bucuroasă de oaspeţi noi şi frumoşi!
Mulţumesc pentru cuvintele frumoase Cristian :) şi, ţi le întorc, deoarece nici sensibilitatea poeziilor tale nu este mai prejos!
Trimiteți un comentariu