(Sursa foto: internet)
Totul începuse la fel ca în oricare altă zi. Îşi întinse leneşă mâinile deasupra capului, privi pe fereastră şi zâmbi. O zi cenuşie...aşa era. Se ridică din pat şi puse un espresso de cafea. "Nici o dimineaţă fără cafea" era devizul ei. În timp ce aştepta deschise larg uşa de la balcon şi privi peste oraşul amorţit încă. De prin copacii din faţa blocului se auzea o mirlă şi câţiva piţigoi. Ce i-ar fi fost dimineţile fără ei? Uşi deschise către linişte şi oboseală sufletească. Nu ar mai fi fost la fel de colorate şi pline de gingăşie. Auzi un şuierat şi simţi mireasma de cafea. Opri aragazul şi îşi puse cafeaua în cana roşie de Nescafe. O cană de care nu se despărţea de câţiva ani. Şi-o cumpărase în urmă cu câteva Crăciunuri...să o aibă cadou. Deveniră de nedespărţit. O cărase cu ea peste tot. Zâmbi. Atât îi rămăsese dintr-un trecut ce acuma părea că nici nu a existat. Totul e demult, iar ea învăţase să sorteze cele rele de cele bune şi îşi păstrase doar aminitirle cu mireasmă de zâmbet. restul au fost bune doar să înainteze şi să înveţe. Ieşi din nou pe balcon şi îşi propti coatele de balustrada rece. Soarele de abia se ridicase de jumătate pe cer. Deodată cerul se brăzdă de un ţipăt crud şi frumos. Ea îşi întoarse privirea înspre locul de unde se auzi ţipătul atât de cunoscut ei. "Bună dimineaţa Griişor!" îi şopti încet. Era un şoim frumos pe care îl urmărea de ani de zile sau, mai bine spus care o urmărea de ani de zile, pentru că oriunde locuise sau se mutase el o urma ca şi o tăcere frumoasă şi liberă. Oftă. Atât avea şi ea al ei şi doar al ei. Un şoim mare cât toată umbra pământului care îi însenina orice vis şi zi cenuşie precum aceasta. Aşeză cana de cafea pe măsuţa de alături şi îşi culcă fruntea pe braţul drept. "Am obosit". Atât spuse, iar apoi se făcu linişte. Pentru prima dată după 25 de ani, şoimul coborî lângă ea, pe ramura unui stejar mare din faţa balconului şi o privi direct în ochii ei plini de lacrimi. Îşi deschise aripile larg, larg, lăsă capul pe spate şi ţipă tare cât pentru toate durerile lor la un loc. Mâna ei se strânse asemeni unei încleştări, apoi se deschise. Îşi deschise braţele larg, larg, îşi lăsă capul pe spate şi ţipă tare cât pentru tot timpul în care a tăcut asemeni unei umbre ascunse într-un dulap învechit. lacrimile i se desprindeau asemeni unor petale de floare sub ochi şi cădeau. Ţipătul ei se opri şi lacrimile la fel. Inima îi bătea cu putere, iar gâtul i se umfla încet sub pulsul nebun. Îşi adună mâinile încet pe lângă ea şi îşi propti obrazul drept de umăr. Inima bătea din nou frumos şi liniştit. Gâtul îşi recăpătase curba gingaşă. privi către Griişor. Şoimul îşi adunase aripile în faţă şi se cuibări între ele. Ea încruntă din spâncene încet. Părea că se priveşte ca şi într-o oglindă în ochii lui. Deodată aripile lui se deschiseră, iar el se ridică spre cer ca şi o săgeată. Făcu un picaj până lângă ea, un cerc mic şi strâns ca o îmbrăţişare, apoi se ridică şi dispăru. A fost pentru prima dată în viaţa ei când a avut impresia că visează, dar mireasma cafelei încă aburindă era dovada că nu visase. Zâmbi şi mai privi odată în jur. Dintr-o dată ziua ei deveni o suavă floare de liliac mov. Înfloriseră copcii de liliac. Erau peste tot, iar ea aproape că nici nu îi observase. Oftă prelung ca şi când şi-ar fi descleştat sufletul şi murmură: "ce dimineaţă aparte".
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu