De două ori La Mulţi Ani!

Când eram mică, de abia aşteptam să merg cu trenul. Îmi plăcea să îl aştept, îmi plăcea să călătoresc. Şuieratul lui, aburul locomotivei, oamenii care mereu îţi făceau cu mâna..., toate mă făceau să cred că între opririle şi plecările lor, trenurile vin dintr-o lume, deschid o altă lume de unde aduc mereu alte şi alte poveşti si, oarecum, aşa şi este.

Trenurile au o istorie frumoasă, iar de-a lungul timpului au adus multe beneficii oamenilor.
Ne-au deschis lumi în adevăratul sens al cuvântului, ne-au plimbat peste tot, ne-au prezentat dincolo de ferestre minuni, oraşe, sate, oameni şi toate acestea în timp ce roţile lor murmurau încet şi ritmic "te duc-te-aduc, te duc-te-aduc...".

Aşa adormeam eu în tren, iar mintea mea de copil devenea o carte de basme, plină de peripeţii, de soare, de oameni noi, în timp ce trenul îşi vedea de murmurul lui şi de legănat.

Uneori, în trenuri se deschideau cărţi despre oameni demult uitaţi...oamenii îşi aminteau de vremuri bune sau grele, de războaie, de bunici, de cei dragi şi...povesteau. În trenuri s-au legat şi prietenii şi iubiri, iar peroanele erau locul unde oamenii se bucurau să se vadă sau plângeau pentru că se despărţeau.
Gările şi trenurile sunt locurile unde oamenii de multe ori retrăiesc clipe, flashuri, unde îşi amintesc emoţii demult cuibărite în ei şi uitate.

Deşi nu mai sunt un copil, trenurile mi se par şi acum că vin dintr-o altă lume..., că ne povestesc despre o altă lume, o lume căruntă şi demult uitată, o lume scrisă şi rescrisă între scrâşnete de roţi şi şuierături prelungi.

Totuşi, am învăţat că dincolo de trenuri, printre trenuri, pe lângă trenuri, în gări, în ateliere, în staţiile de control îşi desfăşoară o parte de viaţă oamenii care fac ca toate acestea drumuri ale noastre să fie sigure şi confortabile în limita posibilităţilor.

Printre ei sunt oameni care lucrează acolo de o viaţă. Acolo au lucrat bunicii lor, taţii lor şi lucrează ei. Pentru ei, trenurile nu sunt doar simple mijloace de transport, sunt o parte din viaţa lor..., fac parte din familia lor, iar ei le cunosc pe de rost toate poveştile. Au imprimate în pălmi mirosurile de ulei, de vaselină, de muncă, iar acestea au devenit deja o parte din carnea lor, din mirosul lor, din ei.
Degeaba îşi curăţă pălmile...munca lor şi viaţa lor rămâne acolo. Acolo li s-a deschis lor o lume, acolo li s-a scris lor o parte din poveste.

Când unul de al lor se stinge....trenurile plâng!
În acele zile grele, trenurile ţipă prelung în gări preţ de câteva minute ca şi cum şi-ar lua rămas bun, ca şi cum atunci ele nu ar mai fi doar o bucată de fier vechi ci un trup mare albastru care se scutură de tristeţe. După ce sunetul lung al locomotivei se opreşte..., trenul porneşte, iar viaţa continuă.
Oamenii îşi înmormânteză colegul, tatăl, mama, copilul, dar trenul l-a luat deja cu el în şuierul lui şi-l duce de fiecare dată în alte locuri, în alte oraşe şi-l ţipă în fiecare gară...ca pe o amintire, ca pe o chemare, ca pe o poveste!

Trenurile şi oamenii care muncesc acolo sunt legaţi pentru totdeauna!

Am călătorit odată cu un bătrân. Lucrase în gară toată tinereţea lui, toată viaţa lui, iar când povestea era plin de emoţii şi de amintiri. Cunoştea atât de multe locuri, oameni şi atât de multe lucuri despre trenuri. Le iubea şi uneori se plimba să nu uite..., să nu uite cum este să îţi miroase mâinile a tren!
Se uita la pălmi şi spunea: "încă sunt bătătorite şi muncite. încă nu au uitat trenurile şi şinele...", ofta şi le strângea ca şi cum ar fi vrut să le ţină acolo cu el ... între pumnii lui, pentru totdeauna.

Da, acolo, printre trenuri sunt oameni care muncesc şi muncesc greu şi din greu.
Puţini ştim că este foarte periculos, că se trezesc cu noaptea în cap în ierni friguroase şi merg să păstreze ordinea, să dea zăpada de pe şine, să aibă grijă de semafoare, de macaze, de bariere.
Puţini ştim că unii dintre ei stau aşa zile întregi, în timp ce afară este minus 20, 30 de grade.
Puţini ştim că ei sunt acolo în toate zilele de sărbătoare, pentru că ei trebuie să ne ajute pe noi să mergem dintr-un loc în altul...
Puţini ştim că ei sunt acolo şi în verile toride şi se luptă cu probleme greu de închipuit.

Puţini ştiu că munca lor înseamnă mult pericol, mizerie, electricitate, mulţi zâmbesc când îi văd în hainele şi cu vestele lor de protecţie pline de ulei printre şine, dar şi mai puţini sunt cei care se gândesc că aceşti oameni rămân ai trenurilor pentru totdeauna. 

Oriunde ar pleca, ei nu se uită niciodată! 

Parcă s-ar scrie în sânge unii altora, iar şuieratul trenurilor este asemeni unei chemări!

Aceşti oameni..., mulţi dintre ei au fost daţi afară, iar unii riscă încă să fie daţi afară, iar eu mă întreb de ce?

CFR-ul duce lipsă de personal, iar fără acest persoanl poate intra într-un colaps serios. 

Aceşti oameni sunt seva aceea sănătoasă care face să circule tot aşa cum ne-am obişnuit.

Nu oamenii din CFR sunt de vina domnilor guvernanti incapabili ci proasta gestionare a fondurilor, managementul slab al CFR-ului si stoarcerea lui de bani de către cei care ştiu şi pot!

Aceşti oameni pe care voi îi daţi afară au familii, iar unii dintre ei muncesc acolo de când se ştiu. Nimeni nu va putea vreodată să le facă munca mai bine, dar câţi dintre voi domnilor guvernanti aţi trăit vreodată într-o familie unde măcar un membru să fie din CFR?

Ştiţi că pentru ei munca lor înseamnă totul, iar locul acela de muncă pentru ei se scrie în piele şi rămâne acolo pentru totdeauna????

Familia soţului meu este o astfel de poveste scrisă printre trenuri şi dusă mai departe de ele. Acolo au muncit o viaţă întreagă şi acolo s-a scris o iubire. Acolo a muncit bunicul soţului meu, acolo a muncit tatăl lui..., acolo s-au cunoscut tata cu mama.
După tata trenurile au plâns şi au ţipat în gară... Era încă atât de tânăr! Eu nu l-am cunoscut deşi mi se pare că îl ştiu de o viaţă.
În sectorul din Adjud oamenii sunt o familie. Muncesc împreună de când se ştiu. Unii ies la pensie, iar locul lor e luat de un copil care tot printre ei a crescut. E unul de-al lor...îl ştiu şi sunt bucuroşi că unul de-al lor le duce munca mai departe. Pentru ei, meseria de cfr-ist este o mândrie!

 Gara Adjud

LA MULŢI ANI DRAGI CFR-ISTI!

LA MULŢI ANI CFR!

MULŢUMIM PENTRU TOT CEEA CE FACEŢI!

LA MULŢI ANI BUNICULE, TATĂ..., VOI SUNTEŢI O POVESTE PE CARE TRENURILE ŞI OAMENII ACESTORA ÎNCĂ VĂ AMINTESC!

LA MULŢI ANI MAMĂ, UNCHIULE...!


LA MULŢI ANI DRAGUL MEU CĂTĂLIN!

LA MULŢI ANI GHEORGHE!

LA MULŢI ANI TUTUROR CELOR CARE PURTAŢI ACEST NUME FRUMOS ŞI SFÂNT!