Uitări redate altfel...

Sunt atât de multe lucruri pe care am dori să le uităm. Atât de multe amintiri pe care am dori să le închidem într-o cameră pe care nimeni să nu o mai deschidă. Atât de mulţi paşi pe care i-am da înainte, înapoi dacă am avea o astfel de cheie. Nu putem Atunci, ne încearcă uitarea, ignoranţa. Şi, se întâmplă. Un gest, un cuvânt, o frază banală. Toate ne inundă dintr-o dată. Uşile se deschid, paşii o iau la fugă înapoi în timp, vocile ne năvălesc în urechi. Timpul..., timpul se opreşte în loc asemeni unui fior rece pe şira spinării. Ne cutremurăm o clipă, apoi zâmbim. O fi fost şi el pe acolo. Mereu e pe unde nu ar avea ce căuta. Uneori chiar noi îi deschidem uşa către sufletul nostru, dar bine că a ieşit demult şi noi am învăţat că viaţa e frumoasă. Toţi avem demonii noştri!

Pagini de studiu: S-Hell Marius Grozea Blue and other sounds Pardau Ciprian
Text: Lady Allia; Foto: Dungha         

în ritmul vieţii

noapte bună îţi spun
în timp ce inima mea adoarme pe inima ta
şi-mi amintesc totul ca şi când lumile
s-ar deschide sub ochii noştri în acelaşi timp
când mă chemi,
iar eu te zâmbesc,
te ascult,
te iubesc
şi te strig ecou
am nevoie să-mi baţi din nou ritmul inimii
în fiecare noapte,
în fiecare zi,
clipă
până la ultima
nu înţelegi?
eu nu ştiu alt dans ca să pot respira în ritmul vieţii
decât pe tine
pe de rost!

ultimul nebun

  (Sursa: internet)

o zi senină, zeci umbrite
un vis împlinit, zeci frânte
învăţ mersul un pas înainte o viaţă înapoi
sunt un melc care mă întrec cu şoimii
şi chiar cred că m-am născut să pot zbura
deşi bătăliile sunt demult pierdute,
eu sunt ultimul nebun de pe tabla de şah
care nu vrea să mute doar pe diagonală
când are toată tabla sub inima sa
atât de bolnavă de viaţă şi iubire!

Yanni - To the One Who Knows
   

Vecina din Picătura de vopsea

Nu ştiu cum o cheamă. Nici nu mă interesează. Ştiu doar că uneori îşi aranjează părul în treacăt pe lângă fereastră. Alteori, dansează cu gândurile pierdute undeva departe. Peste fereastra mea. Peste blocuri. Peste oraş.Uneori aleargă cu tava de prăjituri din bucătărie în balcon şi gesticulează. Alteori udă florile şi le zâmbeşte. Câteodată o văd trecându-şi mâna peste ochi. Nu ştiu ce face. Simt totuşi că e tristă. De cele mai multe ori se îmbracă sport. Sunt totuşi seri în care se înfăşoară în lună şi stă aşa. E ciudat cum observăm uneori oamenii ani întregi, cum le ştim fiecare mişcare prin casă, cum pare că ne devin cei mai buni prieteni şi...nu ştim cum îi cheamă. Fluturăm doar mâna încet zâmbind: "Bună seara vecina!". Nu e ciudat? Îmbătrânim împreună şi nici nu ştim cum ne cheamă.

Pagini de studiu: S-Hell Marius Grozea Blue and other sounds Pardau Ciprian
Text: Lady Allia; Foto: Dungha       

Iubesc Coreea - I love Korea...

Acolo până şi luna e mai aproape de visători şi pare mai frumoasă...
There even the moon is closer to the dreamers and seem more beautiful ...

(Sursa foto: internet)

Cadou - haiku

(Sursa foto: internet)

gând dinspre tine
îl culeg pe inimă
cerul se frânge

In Life and Death - Wheesung
   

Dincolo de cuvinte, culoare sau etnie...

 

 

Dincolo de orice cuvinte, de culoare, de haine sau etnie se află ea...sinceritatea şi frumuseţea copilăriei. Copiii, spre diferenţă de oamenii mari, nu cunosc răutatea, nu cunosc cuvântul "ţigan" sau alte apelative decât dacă...îi învăţăm noi.
Copiii se joacă împreună şi ştiţi ce am observat eu?
Râd la fel! Se bucură la fel! Ţopăie la fel! Plâng la fel! Aleargă la fel! Când te uiţi la ei vezi doar copiii şi...atât! Eu nu am văzut vreo diferenţă între bucuria şi zâmbetul Augustei şi cel al Mândrei de exemplu...! Între zâmbetul Andreei şi cel al Spaniei!
Toate patru zâmbeau frumos! Eu atât am văzut...zâmbete senine şi frumoase de copiii!
Şi am mai văzut multe...un gazon curat cu iarbă, o bunică iubindu-şi nepoatele la fel de frumos ca oricare altă bunică...Nu m-a interesat portul ei şi cozile lungi. Nici culoarea. Nici graiul. M-a interesat doar vorba blândă şi politicoasă, dragostea ei faţă de fete şi îngrijorarea de bunică faţă de viitorul şi educaţia acestora :).
Ciudat nu? veţi spune că sunt puţini. Eu vă spun că sunt destui. Bineînţeles că fiecare ne păstrăm părerile. Până atunci însă vor rămâne ei...copiii cu seninătatea şi învăţămintele lor dincolo de orice legi şi vorbe!

Rapunzel

(Sursa: internet)

 aşa te-am dus eu la altar în prima zi a iubirii mele
am îngenuncheat şi te-am rostit încet
să te cunoască şi Dumnezeu
poate aşa,
într-o zi mi te va împlini
după visele şi dorinţele mele
de atunci, mult timp te-am închinat la două altare
cel din sufletul meu
unde în fiecare zi mai pun o speranţă şi un zâmbet
şi cel al Cerului
spre care mă uit în fiecare seară aşteptând

o mână care să se aşeze pe umărul meu frânt
o frunte caldă peste părul meu lung până în pământ
pieptănat şi întins de ani lungi şi reci

Cafea si soare, miros de margaritare..., marca Dungha

Dimineaţa are mereu aceeiaşi mireasmă. De cafea şi aer proaspăt. De Dumnezeu. Aşa îl simt eu pe Dumnezeu aproape de mine. Uneori trag scaunul, iar EL se aşează. De cele mai multe ori tace. Vorbesc păsările şi frunzele şi gândurile şi cafeaua în locul Lui. EL zâmbeşte. Uneori doar, când viaţa mă apasă ca o gheară pe piept şi nu por respira EL mă resuscitează. Cu dragoste. Cu dragostea celor care mă iubesc. Atunci trag aer în piept şi respir. Pentru toate celelalte zile. Nu ştiu niciodată când pleacă. Dumnezeu nu are uşă. Eu cred că nu pleacă niciodată. Altfel aş auzi eu ceva, ceva. Cafeaua îmi intră până în stomac, până în suflet, iar eu mă bucur asemeni unui copil mic. Aburii dansează. Lumea mea mică e tot mai liberă să zboare. Mă ridic şi culeg aburii pe palmă. Îi sărut şi îi trimit departe. Într-o zi, cineva va gusta o cafea cu aromă de mărgăritare...

Pagini de studiu: S-Hell Marius Grozea Blue and other sounds Pardau Ciprian
Text: Lady Allia; Foto: Dungha      

Sclavul societatii sau, Picătura de vopsea

Cam aşa arătăm noi în majoritatea timpului. Aşa ca şi păpuşa asta de lemn. Cu figuri îmbufnate, obosite, şterse. Aşa devine şi lumea din jurul nostru. Alb-negru. Culorile dispar. Cerul e doar cer. Mare lucru că e senin sau înnorat. Cine se mai uită la cer în ziua de azi? Curcubeele nu mai sunt un zâmbet. Sunt doar nişte apariţii după ploaie. Chestii care ţin de natură. Nu de noi. Nici măcar natura nu mai ţine de noi. Nici noi de ea. Noi muncim. Noi uităm. Noi ne grăbim. Noi lăsăm esenţa vieţii să treacă pe lângă noi. Ea ţopăie lângă fereastră, ne face din mână, ne strigă, ne trage de mânecă...noi nu suntem acolo. Noi suntem pierduţi într-o societate care ne este din ce în ce mai neprielnică stării noastre umane. Da, cam aşa arătăm noi de cele mai multe ori. Aşa arată lumea noastră şi aşa vor arăta cei din jur. De aceea uneori sfârşim atât de singuri. Ce mai contează că la sfârşit am redescoperit faptul că cerul e senin, iar după ploaie a apărut un curcubeu???

Pagini de studiu: S-Hell Marius Grozea Blue and other sounds Pardau Ciprian

Text: Lady Allia; Foto: Dungha   

21 iulie o zi cât o viaţă de aşteptări... - La Mulţi Ani Rareş!

 

Îmi amintesc că amiaza acelei zile calde m-a surprins cocoţată alături de verişoara mea Alina cu care am petrecut cele mai frumoase clipe ale copilăriei la bunica...într-un corcoduş bătrân. Stăteam pe o ramură în vărful pomului şi mă uitam zâmbind peste satul pe care fără să ştiu atunci...îmi va rămâne mereu în suflet ca şi un cuib de unde niciodată nu voi dori să zbor pe deplin. Mă uitam peste valea unde am învăţat să pescuiesc, să mă bat cu apă, să culeg mormoloci... Mă uitam peste câmpia...huiuba verde unde duceam gâştele şi trăgeam câte un joc cu mingea cu prietenii mei. Mă uitam la cuibul celor două berze care atâta amar de vreme nu vroiseră să îmi aducă nici un frate.
Îmi amintesc cum alergasem în sat, în alt sat şi alt sat, în oraş, în alt oraş şi alt oraş şi unde vedeam câte un cuib de berze ţipam: "barză barză-ntr-un picior să-mi aduci un frăţior", dar ele...nimic şi...basta. Eu iar strigam. An după an. Ele doar întindeau aripile larg şi clănţăneau cu putere din cioc de mi se răcea şi sângele în mine de spaimă. Mă gândeam că am zis ceva rău, iar ele mă ceartă.
Târziu, când am înţeles defapt că nu ele aduc frăţiorii mi-am dat seama câtă risipă de timp, rugăminţi şi energie au fost berzele astea :), dar nu mai conta.
Acum, contau doar zilele, clipele...
Privind la casa bunicii, îmi aminteam atât de calr ziua de 19 iulie când, mama şi tata au venit cu maşina în sat să mă vadă. Eram în vacanţă. Îmi aduseseră dulciuri, pepene roşu şi galben şi o rochiţă frumoasă. Mama îmi promisese că duminică vom merge la Mădăras la ştrand, iar eu de abia aşteptam. Duminică am mers. Mama nu mi-a minţit niciodată sufletul de copil. Nu am să o uit în acea zi. Stătea la umbra unui copac aproape de bazin şi era îmbrăcată cu o rochie albă de in. La piept avea cusută o floare roşie, iar ea era atât, atât de frumoasă...
În timp ce în capul meu se derulau imagini peste imagini, repetiţii frumoase şi fericite...ca şi acum, ca şi în multe, multe clipe...pe stradă am văzut-o pe bunica alergând cât o ţineau picioarele ei de bunică. Baticul i se legăna în dreapta şi în stânga, iar faţa îi sclipea de bucurie. Atunci, am ştiut!
Bunica nu a apucat să spună că "Neli are un băiat de 2 kg jumătate", cînd eu am sărit din corcoduş. Toţi înlemniseră. Numai eu şi Dumnezeu care îmi dăduse aripi nu...
Nu îmi amintesc aşteptarea şi fâţâiturile din maşina tatei până la maternitate. Au durat o veşnicie. Atât reţin. Îmi amintesc însă clar ca şi lumina zile bucăţica aia de om de sub sticla incubatorului :). Un omuleţ mic, mic, cu nişte mânuţe ireal de micuţe, cu ochii negri ca două bobiţe, cu guriţa cât un năsturel de la păpuşa mea şi roşie, roşie. Îmi amintesc obrajii lui...doi bănuţi roşii, perfect rotunzi. Şi mi-o amintesc pe bunica cum îl privea. Ca pe o minune..."Doamne, dar frumos îi...Uite ce obraji albi are şi ce bujori...Oare pot să îl ţuc măcar o dată?". Bunica...Despre ea nu am să vorbesc astăzi. Aş umple totul cu sufletul ei. Pe ea nu am să o las niciodată să plece. Nu pot. Nici nu accept după atâţia amr de ani unde este...
Mi-l amintesc pe tata. Nu ştiu să îl fi văzut vreodată atât de luminos. Se născuse în sfârşit şi un fecior. Aşa cum îşi doreşte orice tată :).
Da, pentru mine, ziua de 21 iulie a fost o zi cât o viaţă de aşteptare. Îmi doream mereu un frate. Aveam atâtea dulciuri, jucării, iubire...îmi doream să le împart cu cineva toată viaţa mea. Ba, îmi doream atât de mult să apară un frate, o soră, încât i le-aş fi dat bucuroasă lui/ei pe toate.
Când l-am văzut am ştiut...indiferent unde voi fi...voi avea mereu pe cineva să îşi amintească de mine, de desenele pe care i le-am făcut, de orele în care ne jucam împreună, în care ne uitma la Animax, de clipele în care mă speria, de serile în care nu puteam adormi şi îmi desena pe spate sau vorbeam până se crăpa de ziuă...
Poate nu am fost mereu un exemplu bun de urmat şi nici o soră perfectă, dar cu siguranţă sunt cea care a ţopăit ani întregi pe lângă cuiburile de berze, sunt cea care am aşteptat acea clipă cu multă nerăbdare şi emoţie şi sunt cea care este fericită şi îşi iubeşte şi îşi va iubi mereu minunea de frate cu ochi negri...

Ar fi atât de multe de spus, dar când iubeşti mult pe cineva...cuvintele tac şi nu ştiu să exprime...astfel că, eu îţi spun din tot sufletul şi cu toată dragostea şi dorul meu de soră...

La Mulţi Ani, Rareş!

Aşteptare în aşteptări...

 (Sursa: internet - psdbox)

Uneori, tot aştept să te găsesc aici. Nu mă interesează cum. Doar să fii. Să aduci cu tine muzica aia frumoasă pe care sufletul meu să danseze. Şi al tău. Muzica aia care să mă ducă departe de toate furtunile, de împlinite şi neâmplinite, de tăceri. Aş vrea să mă plimbi prin lumea ta. A sufletului tău. Să îmi araţi cărări verzi, ape neatinse în care să ştiu că doar eu pot face cercuri şi să le văd tremurând. Aş vrea să îmi araţi ceruri senine şi păduri bătrâne de aşteptarea mea. Aş vrea să deschid uşi şi să te aud cum mă chemai, cum mă chemai, cum mă chemi şi mă temi să nu plec. Aş vrea să le închid pe toate, pe toate cu un sărut şi rămânere. Aş vrea să fiu domniţa ta într-o lume doar a noastră...numai noi să ne fim ferestre unul altuia. Ferestre şi zboruri înlănţuite. Aş vrea să ştiu că exişti undeva. Undeva altundeva decât în sufletul şi disperările mele de femeie. Chiar aş vrea să pot să te ating o dată şi să-mi rămâi acolo...între palmele iubirii mele pentru totdeauna. Ţi le-aş face cuib şi casă. O casă din petale de cireş plângător. Sub sufletul meu se crapă cerul şi pământul, iar tu nu apari... Nu apari! Nu apari... Nu...

 
 

în viaţă nu e loc şi timp de visare - vorbe altfel pentru Păunescu...

 (Sursa: internet)

azi nu am timp de vise
timpul meu pare deja să fi trecut demult
undeva între un zâmbet fugar şi o iubire nebună
ascunsă între ierburile cerului
azi, am timp doar să mă gândesc la cum se topesc oamenii
în munţi de nepăsare,
la cum înghesuim copilăriile
într-o istorie întoarsă pe dos,
la cum transformăm poeţii în oameni monstru
pentru că nu au gândit ca şi noi cei care nu am gândit ca şi el,
la...viaţă
şi gândindu-mă aşa, îmi dau seama că în viaţă nu e loc şi timp de visare
decât dacă eşti un nebun incurabil de iubire

(în viaţă nu e loc şi timp de visare - Ramona-Sandrina Ilie)

Într-o zi ca asta, plină de căldură, de vară, de oameni şi păsări..., într-o zi de Sf. Ilie, când toţi ne uităm parcă mai mult înspre cer, într-o zi ca asta s-a născut el, poetul Adrian Păunescu, omul pe care ceilalţi oameni îl contestă. Cu ce drept? Habar nu am. Probabil pentru că e mult mai uşor să scoţi la suprafaţă mizeria decât frumuseţea, răul decât binele şi să te faci a uita că şi tu eşti om.

Azi, am găsit la Flavius pe Facebook un link frumos. La Flavius găseşti mereu linkuri frumoase. Şi, nu m-am putut abţine să nu îmi las acolo un gând.

"Ştii ce e ciudat Flavius? Că oamenii ascultă muzică privind videoclipuri şi citind cancanuri. Că oamenii citesc poezie urmărind ştiri despre viaţa unui poet. Oamenii nu mai au ureche pentru versuri şi voce! Pentru mine nu a contat niciodată culoarea, sexul, orientarea politică, sexuală, bisericească. A contat mereu ceea ce omul respectiv a aavut de dăruit: un talent deosebit şi un suflet minunat! Atât! Omul Păunescu o fi făcut greşeli. Oamenii sunt iremediabil oameni. Poetul Păunescu le-a îndreptat însă pe toate prin scriitura sa remarcabil de profundă!"

Da, se pare că ne uităm din ce în ce mai des calitatea de oameni şi ne transformăm în critici ai altor oameni care, nu întâmplător se face a fi cu mult deasupra noastră!

"La Mulţi Ani Adrian Păunescu..."aşa ar fi sunat mult mai frumos decât "Ne e Dor de Tine Adrian Păunescu!" 

Imagini şi poveşti - Dungha şi Lady Allia - Grădina I, Grădina II

Un drum. Singur. Nimic mai mult. Atât îşi dorea Radu în momentul în care a plecat de acasă. A sărutat fruntea ridată a mamei care plângea în năframă. A sărutat obrajii tatei care se ţinea tare şi a plecat. Până la şosea, drumul era pietruit. Aşa a fost şi apoi. O bună parte din viaţă. Sărută două creştete mici şi unul bălai. Atunci, Radu s-a hotărât să se întoarcă. Zâmbea. În dreapta şi în stânga lui totul era verde. Un basm. Drumul era drept. Asfaltat. Cerul era mai larg ca de obicei. Şi mai senin. Norii desenau abstract. Păsările păreau mai aproape de casa din sufletul lui. Paşii se opriră în capătul satului. Nimic nu mai era la fel. La început îl fulgeră un gând în suflet. Îl şterse de pe frunte cu podul palmei. Nu! Şi continuă. Mama nu mai avea răbdare. Venise până în sat. Năframa era aceeiaşi. Părul nu. Nici faţa. Doar ochii. Tata nu se mai putea abţine. Lăcrima. Uneori drumul e tare pietruit până să devină drept printr-o grădină magică, iar renunţările ne dor, dar până şi copiii zboară din cuiburi.

Pagini de studiu: S-Hell Marius Grozea Blue and other sounds Pardau Ciprian
Text: Lady Allia; Foto: Dungha     


Coboram în fiecare seară acolo. Locul meu secret. Grădina mea secretă. Stăteam undeva agăţată cu visele de un nor sau de o stea şi coboram. Mă ţineam de un puf de păpădie. Se făcea că eram mică. Atât de mică în mijlocul unei minuni. Noaptea, când gândurile oamenilor adormeau, greierii şi păsăsrile nopţii se trezeau. Ţârâiau, cântau. Se spune că în acea grădină copacii şi iarba pot vorbi. Chiar pot! Spun poveşti. Când ating pământul cu tălpile, îmi pun puful de păpădie pe umeri, ca pe o umbrelă şi alerg, mă rostogolesc, ţip şi sar. Iarba pare atât de înaltă. Soarele răsare. Maiestuos. Păsările desfac larg aripile şi îşi întind gâturile către cer. Pare că până şi păsările îl cunosc pe Dumnezeu şi ştiu să se roage. Tac. Apoi, Dumnezeu vorbeşte. Sau aşa cred eu. Altfel nu îmi pot închipui cum se nasc acele melodii. Când ele cântă, pământul tace. Chiar şi oamenii învaţă să asculte atunci. Eu, mă trezesc. Puful de păpădie zboară departe. E prieten bun cu Nenea Vânt. La noapte se va întoarce. Mereu o face. Încă nu ştiu de ce. Poate, pentru că sufletul meu e mare şi galben şi are forma perfectă a unei păpădii.

Pagini de studiu: S-Hell Marius Grozea Blue and other sounds Pardau Ciprian
Text: Lady Allia; Foto: Dungha   
 

Fisuri şi timp...

Timpul şi tăcerea s-au strecurat în mine erodând încet în carne, în sânge...până în oasele sufletului. O fisură mică. Au mai trecut nişte paşi prea grăbiţi. Nişte cuvinte prea grele. Apoi, ai trecut şi tu. Şi ei. Au trecut anii. Azi, peste crevasă a crescu o mlădiţă senină şi verde. Miroase a viaţă şi a zbor. Câteodată zburăm împreună. De cele mai multe ori ne vindecăm împreună. Ea îşi trage seva pentru a creşte. Eu îmi trag seva pentru a umple golul cu pământ fertil şi frumos. Într-o zi, din toate adânciturile nu va rămâne decât ea...cu rădăcini sănătoase şi aripi senine. Cum spuneam, două timpuri diferite s-au întâlnit într-o clipă fericită. Cum spuneam...o fisură mică poate să te macine dacă nu o transformi într-un cuib de timp.

Pagini de studiu: S-Hell Marius Grozea Blue and other sounds Pardau Ciprian
Text: Lady Allia; Foto: Dungha     

Dincolo de umbre şi tăcere

 (Sursa foto: internet)

de azi, te voi privi altfel
soarele îţi va răsări în faţă
am să trec pe lângă tine fără să te pot vedea
umbrele noastre se vor atinge o clipă
probabil a mea îţi va sta puţin pe umăr a reamintire
şi atât
nici nu voi afla când vântul va trece printre sălcii
asemeni unui urlet


linişte...
atât, atât de linişte dintr-o dată

Blue System - Behind The Silence
 

Blocuri din Picătura de vopsea

Nimic nu mai este cum a fost. Totul pare cu susul în jos. Altfel. Un fel de abstract în abstract. Viaţa e şi ea abstractă. Depinde de unde sau cum o priveşti. Uneori e o fereastră. Vezi atât de clar oamenii şi întâmplările de dincolo de ea. Alteori nu vezi nimic. Dincolo de fereastră e întuneric. În jurul meu clădirea se strânge asemeni unui inel. Mă învârt. Repede. Lumea este încă aici. Cerul e schimbat. Senin. Nimic nu mai este cum a fost. Culeg flori de nori.

Pagini de studiu: S-Hell Marius Grozea Blue and other sounds Pardau Ciprian
Text: Lady Allia; Foto: Dungha

Coşuri din Picătura de vopsea

Când eram mică, aveam certitudinea că singura legătură cu norii şi cerul sunt firişoarele de fum. Îmi imaginam cum oamenii închid ochii şi ţin un firşor de fum ca şi cum ar ţine aţa de la un balon, iar acesta i-ar ridica sus, sus, tot mai sus...acolo în locul de unde totul e frumos. Acolo unde dacă întinzi degetele răsuceşti după ele fuioare de nor ca şi cum ar fi vată de zahăr. Coşurile de fum sunt magia iernii. Când totul doarme, ele sunt treze. Trimit semnale către Moş Crăciun şi micuţii fulgişori. Fumul iese unduindu-se, apoi, luat de vânt se avântă cu putere în sus, apoi se opreşte. Dispare. În locul lui, găsim sub brad copilăria. Sacă nu ar fi asta, coşurile de fum ar fi doar o prelungire către cer a oraşelor. Dar nici asta nu e ceva rău, nu?

Pagini de studiu: S-Hell Marius Grozea Blue and other sounds Pardau Ciprian
 Text: Lady Allia; Foto: Dungha

Pinguinii Picăturii de vopsea

Doar tu îi vezi. Restul nici nu observă afişul mare. De ce l-ar observa? Au acasă internet şi calculator. Cinematograful nu mai face parte din viaţa noastră. Îmi amintesc rândurile la bilete de altădată. Râsetele din sală. Ronţăiturile de popcorn. Azi se fac rânduri doar la biletele la concerte. Copiii de abia aşteptau să vadă un film pe ecranul mare. Fie el şi "Columna". Ce conta că vorbeau româneşte? Suna bine. Şi actorii erau frumoşi. Nu contau silicoanele, rochiile scurte, muşchii bărbaţilor sau că nu şi-au epilat părul de pe piept. Conta mesajul. Te ridicai de pe scaun încet, te dădeai spre dreapta, spre stânga. Trăiai întreaga peliculă...clipă cu clipă. Acum, cinematograful îmbătrâneşte frumos. Ca şi unii nostalgici. Într-o zi, eu cred că oamenii se vor trezi. Sper să o facă la timp. Poate pinguinii şi actorii mari vor mai putea să dea o reprezentaţie.

Pagini de studiu: S-Hell Marius Grozea Blue and other sounds Pardau Ciprian
Text: Lady Allia; Foto: Dungha     

O nouă picătură de vopsea marca Dungha...

Oamenii vor să şteargă trecutul. Îl ascund. Îi suprapun modernism. Îl dau jos de pe pereţii clădărilor. De pe pereţii din case. Nu mai avem tablouri. Nu mai sunt la modă. Nu mai avem statui în parcuri. Nu sunt la modă. Avem nişte ciment căruia i s-a făcut "tuning". Nici nu ştii ce reprezintă. Nici nu acesta ar fi scopul. De ce ar fi statuia unui soldat sau a unui scriitor? Au murit. Probabil degeaba. În curând îs scoatem şi pe ei din cărţile de istorie, de literatură. Până şi cititul nu mai e la modă. În piaţă au dispărut dalele cu miresme de istorie. Au dispărut fântânile arteziene elegante. Până şi heleşteele. Ce ne trebuie aşa ceva? La noi nu se scladă păsările de apă în ele ci se spală oamenii pe mâini şi picioare. Dau bătaie de cap. Paznicii ...dacă îi mai avem, nu s-ar mai odihni "citind" integramele. Piaţa strigă. Plânge. Pe acolo au trecut personalităţi. Pe când nu erau personalităţi. Pe acolo s-au scris poeme celebre. Băncile nu mai sunt. Parcul e gol. Murdar de ciment şi dale mărunte. Un muncitor se învârte buimăcit. Nici el nu înţelege de ce schimbă ceva deja frumos. Caragile s-a întors. Din păcate nu el. Ar fi un câştig. S-au întors realităţile moftangiului român.

Pagini de studiu: S-Hell Marius Grozea Blue and other sounds Pardau Ciprian
Text: Lady Allia; Foto: Dungha   

Cultură urbană - Picătura de vopsea

Alături stau eu. Un copil mare. Privesc şi zâmbesc. Mai mult amar. Trag aer în piept şi închid ochii. Miroase a iasomie, a fân proaspăt cosit, a hainele bunicii şi a sat în dimineaţă. Bunica mă sărută pe frunte. Nu e niciodată plictisită. Lângă pernă, pe jumătate adormită de timp stă "Poveşti, de Petre Ispirescu". E o carte groasă, cu copertă portocalie cu negru. Nu am să o uit niciodată. Nici glasul bunicii. Părea ceva nenatural...îngeresc. Cald şi dulce. Deschid ochii. Lumea s-a schimbat. Bunicile sunt mai moderne. Poveştile au devenit un ultim refugiu al copilăriei.

Pagini de studiu: S-Hell Marius Grozea Blue and other sounds Pardau Ciprian
Text: Lady Allia; Foto: Dungha   

Clip în Picătura de vopsea

Clip

Încercam într-o zi să îmi închipui cum ar arăta o clipă în fugă. O clipă pierdută, grăbită. Nu am reuşit. Puteam doar să adun amintiri şi să revăd în ele clipele pierdute, dar nu exista materializarea...clipei. Până acum. Acum, văd clipa. Câteva imagini ici-colo, împrăştiate. Un copac, o maşină, un chip fără importanţă care taie timpul în milioane de alte clipe fugare. Un soare palid. O clădire. Aşa trec clipele, iar noi nu ne oprim deloc să le ţinem în palme şi să surâdem. Cred că azi am să stau o clipă. Măcar una.

Pagini de studiu: S-Hell Marius Grozea Blue and other sounds Pardau Ciprian
Text: Lady Allia; Foto: Dungha 

Nepăsare

Toţi trec cu nepăsare pe acolo. Trec cu nepăsare pretutindeni. Statuile nu mai spun nimic. Nici parcurile. Nici clădirile. Altă dată ne spuneau poveşti. Puteai jura că auzeai melodii, strigăte, şoapte, lacrimi. Acum, ... nimic. Toate tac şi ne privesc triste. Nu mai stăm pe bănci ca să ne şoptim unii altora, să ne îmbujorăm. Acum avem căşti în urechi şi scuipăm seminţe. Nu mai auzim lumea. Nu mai auzim parcul. Nu mai auzim păsările. Clădările par a vorbi prea bătrâneşte pentru noi. Vântul degeaba adie. Nu ne mai jucăm cu el în palmă. Toate tac. Numai în urechile noastre bubuie nepăsarea.

Pagini de studiu: S-Hell Marius Grozea Blue and other sounds Pardau Ciprian
Text: Lady Allia; Foto: Dungha 

Lângă blocuri - sau despre cum poate reda Dungha lucrurile simple...

În preajma blocurilor, timpul pare a încremeni. Uneori, avem impresia că nimic nu s-a schimbat. Poate doar au apărut nişte graffiti noi. Altele ca şi cele pe care le desena băiatul acela cu păr negru. Nu mai ştiu cum îl chema. Ştiu doar că că desena frumos. Exprima multe prin "mâzgăliturile" lui, cum spunea tanti Lenuş de la parter. Tanti Lenuş făcea clătite bune. Scotea capul alb pe fereastră şi ne striga. Ne dădea câte o clătită cu gem. Eu aveam mereu una cu brânză. Oftez. Tanti Lenuş nu mai este demult. S-a dus la soţul ei. Şi la fata ei. În rest, în preajma blocului creşte aceeiaşi iarbă. Şi da..., aceeiaşi linişte. În afară de vacanţe, când unii copiii mai ies să bată mingea. Unii. Majoritatea stau în casă. Ei nu ştiu cum e în preajma blocurilor. Nici măcar nu îşi închipuie câte lumi se ascund în iarbă, în copaci, după ferestrele bătrâne cu miresme de clătite.

Text: Lady Allia; Foto: Dungha 

Împăratul mării - un nou serial coreean

Un alt serial coreean care m-a captivat de la prima vizionare a fost "Împăratul mării". Un altfel de scenariu faţă de cele cu care am fost obişnuiţi, o altă poveste, dar aceeiaşi ecranizare de excepţie, aceeiaşi actori deosebiţi şi aceleaşi sentimente pentru care într-adevăr merită să lupţi până la capăt... Cred, pe măsură ce văd aceste seriale că aceşti oameni, coreenii, ne învaţă din nou valoarea sentimentelor şi a demnităţii.


Împăratul mării - ep1/part1
Împăratul mării - ep1/part2

Împăratul mării - ep2/part1
Împăratul mării - ep2/part2

Împăratul mării - ep3/part1
Împăratul mării - ep3/part2

Împăratul mării - ep4/part1
Împăratul mării - ep4/part2

Împăratul mării - ep5/part1
Împăratul mării - ep5/part2

Împăratul mării - ep6/part1
Împăratul mării - ep6/part2

Împăratul mării - ep7/part1
Împăratul mării - ep7/part2

Împăratul mării - ep8/part1
Împăratul mării - ep8/part2

Împăratul mării - ep9/part1
Împăratul mării - ep9/part2

Împăratul mării - ep10/part1
Împăratul mării - ep10/part2


Restul episoadelor le veţi găsi AICI...subtitrate în română!

sunt doar o femeie

(Sursa: internet)

o să te culeg din luna gândurilor mele
şi am să-ţi dau drumul
o dată pentru totdeauna

să nu te opreşti
sunt doar o femeie
o femeie oarecare
am vise, am deziluzii,
nu sunt o constantă
sunt un val
de obicei îmi place să mă prostesc asemeni unui copil
să mănânc îngheţată
şi să umblu desculţă prin iarbă,
prin nori
câteodată stau pe gânduri, alteori fac planuri
uneori reuşesc,
alteori nici măcar nu mă apropii de ceea ce îmi doresc a fi,
dar iubesc,
zâmbesc,
rămân
îmi place să dansez,
închid ochii, mă învârt şi râd
în inima mea sunt ritmuri
nici eu nu ştiu câteodată paşii, dar dansez
iau luna în braţe şi plutesc cu ea
cu ea şi cu noaptea

oamenii mă privesc şi mă văd o visătoare
alteori mă văd ca pe un semn ocolitor
cei mai mulţi se uită în ochii mei ca într-o oglindă
şi pleacă

să nu te opreşti
pleacă
sunt doar o femeie copil
eu pot trăi doar cu visele mele
şi seara pe care o strâng la piept ca pe o poveste

e linişte acum,
adorm...

miezul nopţilor cu lună plină

 (Sursa: internet)

 ştii...
uneori oamenii mă cred prea cufundată în gânduri
sau în nori
eu defapt încerc din nou desen tehnic pe suflet
umezesc încet imaginaţia în cel mai adânc colţişor de suflet
şi conturez

ciudat...
nu ştiu cum te cheamă,
nu ştiu unde locuieşti,
nu ştiu nici măcar dacă exişti
ştiu doar că îţi place Sinatra, Billie Holiday, Ella Fitzgerald,
iar seara, seara târziu
când lumile adorm, îţi place să dansezi
mă iei de mijloc în timp ce luna tremură melodii şoptite
mă priveşti în ochi - dincolo de ei
e ca şi cum ai da orice perdea deoparte şi ai privi printre stele
visele tale
câteva piruete şi te opreşti. mă laşi încet pe spate
sub părul meu se conturează o liră care-ţi sărută palmele
copiii privesc de după perdea şi râd fericiţi: "mama şi tata dansează din nou!"
tu le zâmbeşti
ei ştiu să fugă înapoi în paturi
sub trupurile noastre iarba tace a iubire,
noi devenim cărunţi,
copiii cresc şi învaţă să danseze pe Sinatra, Billie Holiday, Ella Fitzgerald
seara, seara târziu
nepoţii noştri râd de după perdea
noi tremurăm melodii şoptite din miezul nopţilor cu lună plină
şi mă iubeşti
şi te iubesc
chiar dacă niciodată nu am să ştiu cum te cheamă
unde locuieşti sau dacă exişti cu adevărat

vezi? vezi cât de uşor se iubeşte?

Ricky King - Moonlight Melody