18 noiembrie 2011

Picatura de vopsea - 53 - FOCSANIUL Ramona Sandrina Ilie

M-am născut la Oradea, într-o zi de iarnă, undeva prin februarie 1977. Nu aş fi crezut vreodată că voi iubi un alt oraş la fel de mult. Totuşi, s-a întâmplat. Focşaniul! Focşaniul a fost dragoste la prima vedere. Acum ştiu însă că mai mult nu se poate iubi un loc. Aici, pe aleile lui a făcut fiica mea Augusta-Maria, primii ei paşi. Aici mă simt acasă. Sufletul meu la fel. Astfel că, locuiesc în Focşani din 2006. Emoţiile mele locuiesc şi ele cu mine. Iar eu în ele. Nedespărţite. Am mai multe pasiuni, dar cele mai apropiate mie sunt scrisul, fotografia şi ascultatul muzicii. La scris, cred eu sunt mai pricepută decât la fotografie. Totuşi, fotografia e o altfel de iubire. Deci, am să vorbesc despre fotografie. Aici, la Dungha, este la ea acasă.

Fotografia, pentru mine, este o stare de spirit, o altfel de poveste pe care noi o ducem în timp şi chiar dincolo de el. Fotografia e cea care poate păcăli timpul. Îl fură şi îl întinde peste o bucată de hârtie, iar apoi ne-o dăruieşte nouă. Să vedem cine suntem. De unde venim. Ce am fost. Este aceea emoţie pe care sufletul nostru o simte, iar ea, fotografia poate să o redea. O formă de comunicare cu gândurile, simţurile, trăirile noastre. Cu noi înşine. Iubesc să fotografiez copacii, cerul, natura, păsările. Totuşi, pentru mine fotografia înseamnă oamenii. Cei din ea şi de dincolo de ea. Amintiri dragi, ipostaze, gesturi, mirări, zâmbete, lacrimi, culori, copilării, adolescenţe, naştere, bătrâneţe..., cum spuneam, amintiri.

Îmi amintesc că tata avea un aparat rusesc, negru. Era într-o husă neagră de piele groasă şi tare. Mi-a plăcut de prima dată când l-am ţinut în mână. Avea soluţii de developat şi extrem de multe fotografii alb-negru. Stăteam ore în şir şi le admiram. Le aranjam cerc în jurul meu şi ştiam totul despre fiecare dintre ele. Erau multe chipuri în acele fotografii. Oameni prinşi în timp. Oameni dăruiţi. Oameni daţi mai departe. Fiecare într-o anumită stare. Atunci am înţeles valoarea fotografiei, dincolo de sentimentul care ţi-l oferă. Fotografia este singura care, aşa cum am mai spus, poate să se joace cu valoarea temporală. Este singura care poate ţine timpul în loc sau poate să sară din trecut în prezent, din prezent în viitor. Atunci am înţeles că aşa o pot ţine pe bunica mereu aproape. Şi pe bunicul. Şi pe mama. Pe tata. Momentele alături de fraţii mei. Prin fotografie, bunicii mei nu au murit. Sunt mereu aici. Bunicii nu mor. Tot atunci mi-am dorit să am şi eu un aparat al meu. Cu care să fiu prietenă bună. Să ne cunoaştem şi să ne înţelegem.

Tot mai cred că Sony al meu mă cunoaşte mai bine decât îl cunosc eu. Reuşeşte să facă fotografiile ba mai înainte, ba mai târziu decât îmi doresc şi, de cele mai multe ori, mai bine decât le-aş fi făcut eu :). Am făcut multe fotografii împreună. Fetiţa mea a avut fotografii din fiecare săptămână a vieţii ei. I-am surprins orice mirare, orice zâmbet, orice pas. Pentru mine, acesta este punctul culminant al fotografiei. Al fotografiei mele. Îmi plac copacii. Defapt îi iubesc. Am fotografiat mulţi. Aşa ne apropiem noi unul de altul. Apoi, ne rămânem. Iubesc cerul şi norii, pentru că sunt o visătoare convinsă. Îi fotografiez în cele mai ciudate ipostaze şi mă bucur de fiecare pată albă pe o mare albastră. Mi se pare o tablă imensă pe care o mână de artist pictează cu vată de zahăr.

Iubesc Focşaniul. Şi el pe mine, deoarece îmi arată ceea ce alţii nu reuşesc să vadă la el. Sau nu pot. Sau li se pare prea banal. De câte ori ţin aparatul în mână am emoţii. Tot de atâtea ori îmi amintesc de aparatul tatei. De fotografiile mele stângace. De bucuria pe care o simt când le privesc de zeci de ori pe fiecare. Acum, timpul poate să zboare. Unde vrea şi cât vrea. Eu tot i-am furat câteva clipe veşnice cu ochiul unui aparat de fotografiat şi le-am aşezat frumos într-un album de suflet. De acolo, nu va mai putea zbura, iar eu am locurile şi oamenii mei dragi şi frumoşi alături, pentru totdeauna...cu aproape toţi paşii, toate zâmbetele, lacrimile şi mirările lor!



Ramona Sandrina Ilie
în Picătura de Vopsea la,
Dungha

2 comentarii:

Dan TROFIN spunea...

mai rar, astfel de suflete, care vibreaza frumos si transmit emotii profunde ..
ma bucur, ca ai reusit sa te acomodezi cu un alt loc, decat cel al nasterii tale.
trebuie sa intelegi, ca in ciuda cuvintelor frumoase prin care descrii Focsaniul, acesta are nevoie de serioase imbunatatiri de ordin urbanistic, cultural, distractiv, pentru a fi o urbe mai prietenoasa, atractiva, dinamica ;)
o zi faina si-o toamna placuta, Sandrina !

Sandrina-Ramona Ilie ~ Lady Allia spunea...

Dane, am discutat de atât de multe ori despre acest subiect, încât nu ştiu dacă aş spune ceva nou acum.
Ca orice alt oraş, Focşaniul are nevoie de unele schimbări, dar eu aş începe cu cele de mentalitate. Vin dintr-un oraş mult mai mare, care ar fi trebuit să detroneze multe alte oraşe din vest, demult. Oradea este oraş de graniţă, are parte de o staţiune cu băi termale şi totuşi, până în acest an nimeni nu a făcut ceva pentru acest oraş. Focşănenii se plâng de parcuri, dar faţă de alte oraşe sunteţi fruntaşi. Şi la parcuri şi la spaţii verzi. Nu asta e problema. Că nu sunt! Problema este că nu sunt întreţinute, nu sunt respectate, dar pentru asta nu doar primăria este vinovată ci şi cetăţeanul. Cultural...ce ai dori în plus cultural? Există expoziţii, un teatru spectaculos, biblioteci, muzee. Nu este vina nimănui însă că ele nu sunt frecventate, deoarece sunt pe locul doi în faţa puburilor de exemplu :). Distractiv, eu cred că este destul. M-aş simţi sufocată să mai văd vreo discotecă sau club în Focşani. Doamne fereşte de mall! În alte ţări se pichetează în privinţa asta, numai noi suntem generaşia de mall! Porcărie. Poate însă că ar mai trebui un parc special pentru cei mici.
Defapt, ştii ce spun eu Dane? Că Focşaniul are destule aşa cum este, doar că trebuie ca cineva să şteargă praful, să redea strălucirea şi să scoată în evidenţă cu foarte, foarte puţină imaginaţie.
Oraşele înseamnă înainte de toate oameni. Ei sunt sufletul. Atâta vreme cât oamenii sunt prea preocupaţi să iubească alte oraşe, să vadă doar ceea ce nu au, ceea ce e rău, oraşul va părea şi mai cenuşiu decât li se pare.
Nu m-am acomodat aici Dan! Iubesc Focşaniul :). Chiar îl iubesc. Pentru mine el este "Acasă"!
Când sunt departe de Focşani închid ochii şi rememorez toate traseele pe care le-am bătut cu piciorul - precizez că eu umblu doar pe jos...rar iau mijloacele de transport...când e Augusta obosită sau e frig. Spre bucuria mea, mi le amintesc perfect. Fiecare alee, copac, vecin care face cu mâna, grădină de flori din faţa blocului...e una superbă la C-uri în Sud..., fiecare groapă din alee...până şi câinii comunitari îi ştiu care, unde şi câţi :). E plăcut să poţi să îţi aminteşti astfel de lucrurile mărunte care construiesc defapt un cămin...
O seară frumoasă şi o zi minunată să ai mâine!