Viaţa m-a învăţat a nu ştiu câta oara lecţia lui "nu ştiu"...

(Sursa foto: Dominic Davison)

Viaţa m-a învăţat a nu ştiu câta oara lecţia lui "nu ştiu"... "nu ştiu ce va fi mâine", repetându-mi însă mereu faptul, că "ştiu ce e acum".
Iar acum pe lângă toate cele ce nu sunt, este linişte. Nu deplină, deoarece inima mea trăieşte în constelaţii doar de ea ştiute şi mereu cade în ape făcând cercuri, cercuri, iar apoi adunând. E doar linişte. Liniştea cu tine. Aici. Defapt acolo :)...în visul meu. De data asta nu te-am trimis nicăieri cu treabă în vis. Ai şi aşa destulă în viaţa de zi cu zi. Măcar acolo să dormi şi tu liniştit o dată. Aşa că, în timp ce tu eşti adormit eu fac o prăjitură aşa cum îţi place ţie. Uit mereu însă că tu primeşti totul cu zâmbetul pe buze şi nu faci mofturi la nimic. E o prăjitură cu mere proaspete din mărul de lângă casă. Totul e de pe lângă casă. În afară de făină, ulei şi zahăr :). Şi linguriţa de griş de sub mere. Dar nu mai contează. Vorba aia...cine nu are gânduri, îşi face. Aşa şi eu. Însă ştii ce? Bine că nu mai apari tu cu ouăle la cofrag. De data asta le iau eu direct de la cuibar. Că acum pot. Aici eu sunt şefa :). La împărţit litere în lumea viselor. Aştern masa afară şi aşez supica în castron. Din cuptor, răzbate mireasma de prăjitură coaptă, iar puiul e numai bine rumenit lângă legume. Înaintea ta s-au trezit sufleţelele noastre. Numai râset şi gălăgie. Zâmbesc. Aşa răsare soarele cel mai frumos în sufletul meu. Cu un râset de copil. Dacă e şi unul iubit...e soare toată ziua. Când sunt doi...e deja răsfăţ cu bucurie. Dacă ar fi şi mai mulţi, cred că ar fi împlinire. Mereu am visat mulţi copii. Apoi, se aude cum se deschide uşa de la tine, iar sufleţelele strigă: "Tatiiii! Tatiiii!". Şi iarăşi râsete. De data asta trei la număr. La mine în suflet numai Dumnezeu le mai poate ţine socoteala. "Ce dimineaţă binecuvântată!", îmi zic. Ca în familie...În timp ce sufleţeii mei îşi împart râsete, iubire şi joacă eu duc mâncarea pe masă afară. E ora 9:00. Nu ai dormit aşa, demult... cred :). Merg la fântână...şi mă spăl. Iubesc fântâna asta! Tu? Mă spăl pe mâini, pe faţă şi închid ochii spre soare. Nu e foarte cald, dar e destul cât să mă sărute. Doar că nu soarele acela departe. Ci acesta. Aproape. Din sufletul meu. Care oriunde este, îmi încălzeşte sufletul, inima şi viaţa. Am deschis ochii. Ce dimineaţă fericită! Te încadrezi de minune peste tot în gândurile mele, în visele mele, în lumile mele...şi le dai culoare. Viaţă. Dorinţa aceea de a fi eu un om mai bun. Mai puternic. Care să reuşească. Apoi, casacada de lumină a năvălit lângă noi. Sufleţelele! Acum, peisajul nu mai încadra nimic altceva. Niciodată peisajul nu a fost atât de perfect! Ţi-am surâs plină de drag şi iubire, m-ai sărutat pe frunte şi am mers la masă. Veselie.
Dumnezeu creează uneori curcubeul şi pe pământ...în sufletele oamenilor, când acestea sunt pline de culoare peste care adăugăm recunoştinţa unei lacrimi de fericire!
După ce am terminat, ţi-ai pus costumul, ţi-am aşezat cravata şi a fost rândul meu să te sărut pe frunte: "Să îţi fie totul într-un ceas bun!". Ne-am uitat după tine până nu am mai văzut maşina. Am strâns masa. Am scos pătura sub copac. Cărţile, păpuşile, jucăriile şi...a venit rândul meu să alerg sufleţelele prin curte, să ne bălăcim în râuleţ, să ne facem codiţe, să spunem poveşti şi să adormim. Înainte să tragem obloanele pleoapelor, Dumnezeu ne zâmbise printr-un pufişor de nor alb. Se spune că e semn bun. Dacă nu se spune, inventăm noi, iar noi aşa spunem: "E semn bun tati!". Şi credem în el. În semnul bun. Şi în tati. Se pare că e trei la unu. Nu ai încotro. Trebuie să crezi şi tu :). După vreo două ore, ne trezim şi noi. Sufleţelele au mers la râuleţ să se mai joace. E bine. Stau liniştită. La cât e de mare nici o pisică nu se poate înneca :). Sper. Că au luat-o cu ele. Şi câinele la fel. Şi Dumnezeu mai ştie câte păpuşele, jucării, undiţe. Dar e bine. Că nu e departe. Le aud din casă. Defapt râuleţul curge prin faţa porţii. Da, sunt eu prea grijulie. Dar cine nu ar fi cu doi sori atât de frumoşi? Timpul trece repede. Am trebăluit cele ce trebuiau trebăluite. Apoi, când m-am întors de la păsări, am auzit ţipetele sufleţelelor, sunetul maşinii şi portiţa de la intrare s-a deschis. Clar că erau în braţe. Într-o parte şi în alta. Şi clar că toţi trei aveaţi gurile până la urechi. Cum putea atunci să fie a mea? La fel de largă şi fericită. Am păpat. Sufleţelele au adomit. Noi ne-am aşezat în băncuţa aia albă. Toate au un rost, nu? Şi ne-am povestit cum ne-a fost ziua. Ce am făcut. Ţi-am făcut puţin masaj la umeri în timp ce îmi spuneai că te-ai întâlnit cu lume cunoscută. Apoi, ne-am îmbrăţişat. Lumea se îmbrăţişa şi ea cu noi, pentru că erau de toate în preajmă...ţârâituri de lăcuste şi greieri, oacuri de broscuţe, murmure de apă, foşnete de frunze şi gângurituri de păsări.
Cum spuneam, inima mea trăieşte în constelaţii doar de ea ştiute şi mereu cade în ape făcând cercuri, cercuri, iar apoi adunând. E doar linişte. Liniştea cu tine.