Zis şi făcut! Aşa mi-s eu. Ori fac când îmi vine - aşa dintr-o dată, fără turle şi trâmbiţe, fără pregătiri, fără aşternut pe hârtie în prealabil...instantaneu - că aşa e mai sănătos: direct de la sursa sufletului, acolo unde nu există modificări şi rectificări.
Şi, lăsând vorbăria la o parte, iată-mă în toată splendoarea copilăriei mele, cuibărindu-mă în ochii calzi ai anilor frumoşi şi nevinovaţi, în braţele fără seamăn ale bunicilor, în zâmbete ştirbe.
Mai aievea decât par a fi, mai uitate, mai trase de coadă, mai scurte decât mi le amintesc, toate sunt ale mele năzdrăvăniile şi aşa cum o să le citiţi dragi mi-s toate de nu mai pot!
"Să nu uiţi niciodată cum ţi se zice!"
- A cui eşti tu, măi fată? mă întrebă femeia burduşită aproape toată între broboade.
Era un frig afară de crăpau pietrele. Doar câinii şi oamenii nebuni găseau că e bine să stai pe afară în timp ce viscolul bântuia ca un apucat.
Şi doar îmi spusese bunica:
"- Măi fată e un frig afară de îţi îngheaţă şi sufletu în tine! Unde vrei să te duci tocmai acuma în toiul gerului? Eu tare cred că ţi s-a făcut de peniciline. Sper doar să mai ai loc pe ciurul ăla de fund năzdrăvan."
Dar cine să o ia în seamă?
- Mă auzi, sau şi tu eşti surdă ca şi baba de mine? mă trezi femeia din visare.
- Te aud, cum să nu te aud? Doar eu îs tânără, nu ca matale, numai că mă gândeam.
- La ce te gândeai? La cum te cheamă sau a cui eşti? mă tachină femeia râzând înfundat pe sub năframa pusă peste gură.
Mă uitai la ea pe sub sprâncene şi murmurai în gând: "a naibii babă...îi arde de glume. iar eu fac ţurţuri.".
Răspunsăi însă repede să nu mă mai coacă:
- A Nelichii! i-am relicat eu tare şi răspicat, ridicându-mă un pic pe vârfuri, mândră că pot să spun şi eu a cui îs în sat şi, bineînţeles ignorând şi de data asta sfatul bunicii: "Să nu uiţi niciodată cum ţi se zice!".
Femeia tăcu. Fără să vreau mă lăsai brusc pe tălpi cu toată puterea. Dintr-o dată nu-mi mai părea că îs înaltă - mie mereu îmi părea că îs înaltă, deşi eram vorba aia: "cât un cot cu fund cu tot!" şi slabă de mă tachina mereu bunicul:
"Doamne fereşte măi fată, tu când alergi numai genunchii ţi se văd, aşa eşti de slabă! Numa de boală de piele să nu suferi, că dacă se rupe pielea ţi se împăştie oasele!".
Femeia tăcea în continuare, iar eu începeam să nu mai am răbdare plimbându-mi orajii de colo-colo şi ţuguind buzele.
"Na! Mi-a trebuit şi mie făloşag! Nici măcar nu ştie cine e Nelica!" - bombăni gândul meu xsingur fără mine...
- A Nelichii Anii Grasului? se auzi într-un sfârşit vocea guturată a nanei - mai mult a încurcată decât descurcată.
- Nu! o răspicai eu cu buzele strânse a ciudă, cu sprâncenele încruntate şi cu cel mai tare glas pe care îl puteam avea la ora aia.
"Na, că nu o ştie pe mama...", mă necăjii eu în sinea mea. "Parcă îs o sută de Nelichi în Homorogul ăsta!" - se ambiţionă gândul meu să continue zgândărindu-mă şi mai mult.
- Îs a Nelichii de la Oradea! Aia a ofiţerului! mă încăpăţânai eu să nu înşirui toţi străbunii şi bunii bunicii şi mamele mamelor din porecla care ar fi elucidat misterul pe loc, lămurind-o pe femeie.
- Da'păi şi aia a Grasului tăt din Oradea îi! insistă nana să mă sâcâie spre deliciul ei probabil.
- Nu-s a nici unei grase! Nu mă vezi cât îs de slabă? Bunicul îmi spune mereu că dacă o să cad şi mă julesc mi se împăştie oasele de slabă! La noi în casă nu sunt oameni graşi! Bunu o mai face pe buna grasă din când în când ca să o întărâte, dar nu e nimeni gras! Nici ea nu-i! E doar rotunjoară!
Nici măcar să termin fraza nu am reuşit că femeia se puse pe un râs de se scuturau hainele pe ea, mai rău ca şi nucul când îl baţi de nuci.
Aveam impresia că nici nu mai trage aer - aşa râdea de prelung şi de cu poftă. Printre pauze tot încerca să răspundă, dar iar izbucnea în râs. Nu se mai putea opri defel!
Privind-o cum i se ridicau umerii şi i se bătea baticul din dreapta în stânga şi auzindu-i râsul ăla atât de plin de poftă, parcă, parcă mă lua şi pe mine a râde, dar nu am râs.
Musteam numai pe sub buze şi-mi ziceam: "poate râd, da nu-i a bine de ce râde ea...".
Când se mai potoli un pic şi putu să ia aer, răsuflă puternic, îşi şterse lacrimile şi gura cu colţul baticului şi bătându-mă "buniceşte" pe umăr mă sărută pe creştet spunându-mi:
- Deie-ţi Dumnezeu sănătate şi creştere bună draga nanei, că bine şi cu poftă am mai râs. Tare şoadă ai mai putut fi!
Atunci mi se lărgiră şi mie colţurile gurii a râset (că şi aşa îmi stătea zâmbetul pe colţul gurii gata-gata să mă dea de gol) şi râsăi şi eu bucuroasă că e de bine.
- Na, amu că ne distrarăm, continuă ea scăpând încă din când în când câte un râset, a cui eşti, că tot nu am aflat! Am aflat însă sigur că nu eşti a Grasului că voi nu sunteţi graşi, zise ea bătându-mă iar pe umăr şi chicotind împreună cu mine, dar eşti tot a unei Nelichi de la Oradea.
- A ofiţerului!
- A, daa, uitasem! Dar tot nu ştiu care Nelică. Îi fi a lu ceea din Satu Nou sau a lu ceea dă pă uliţa huiubei?
- Nu, nu! răspunsăi eu de data asta încurcată de câte Nelichi pot fi în sat şi eu nici măcar atât nu ştiu. Da atâtea Nelichi îs în satu ăsta? o întrebai. Zici că numa Nelică şi Florică ştiţi să puneţi nume la oameni.
- Îs multe da! Îi Nelica Florichii dă pă uliţa Ianoşdei, Nelica Şchioapei dă la colţ, Nelica Dinului din Satu Nou...
- Doamne fereşte! exclamai eu frustrată şi mirată. Apăi cum să o ştii pe mama între atâtea Nelichi?
Femeia dădu din cap şi începu iară să râdă. De data asta am râs şi eu cu ea şi, în timp ce ne distram noi aşa de bine, numai ce o văd printre lacrimi de frig şi râs pe bunica venind înspre noi precum gândul şi vântul, balansându-şi colţurile de la palton ca o pendulă de la atâta viteză.
"Săraca...îşi făcuse griji. Cine ştie cât am stat şi eu aci cu nana asta apucată." gândi eu zâmbind a drag de ea.
Bunica mea a fost perfectă!
Ştiu că toate bunicile sunt, dar a mea chiar a fost perfectă. Era mereu veselă, săritoare, avea mereu vorba caldă şi ştia să facă pe departe cele mai bune prăjituri din lume - asta ca să nu mai vorbesc despre cum oblojea ea rănile de orice fel, cum făcea să dispară lacrimile ca prin minune, cum ştia să spună poveşti şi să râdă de să se scuture şi patul cu ea, să aducă voie bună în orice suflet.
Bunica şi bunicul au fost toată copilăria mea, iar copilăria mea a fost cea mai frumoasă!
Când ajunse lângă noi i-am sărit în braţe înainte să apuce să spună ceva. Ştiam eu că vrea să mă ciufulească puţin, dar ca să nu regrete în clipa următoare îi sări eu în faţă cu vorba.
- Na, acu să fi şi matale la curent cu oamenii din sat, să ştii că îs Ramona Nelichii Jenichii Gheorghii Vălcanului dă pă strada Tulcii sau altfel spus îs nepoata Jenichii, sora lu Pâţâra! Da matale cum îţi zâce?
- Io îs Florica lui Meleg!
Bunica ridică sprâncenele şi începu să râdă cu poftă. Apoi, mă luă după umeri pupânu-mă de atâtea ori pe obraji încât începură să mă ardă, dar nici să-mi pese. Îmi plăcea când mă alinta şi mă iubea bunica.
Cât aş mai vrea să mă ardă şi acum obrajii, dar mă arde doar sufletul de dor de ea şi de chipul ei frumos şi blând!!!
- Aşa, da! să le zici la toţi cum te-am învăţat, că altfel nu ştiu de unde să te ia, îmi zise bunica oftând a râs.
- Am văzut, i-am răspuns eu râzând cu poftă. Măi bunică, până azi eu nu am ştiut, daa... multe Nelichi mai îs şi în Homorogul iesta. Îs mai multe decât gâştele matale să ştii.
- Decât ce Ramonă? mă întrebă bunica pufnind iar în râs.
- Decât gâştele tale!
- Doamne, da bolund copil mai eşti. Numai nebunii ai în capul ăla frumos şi deştept. Auzi tu...gâştele mele. Da de unde ai mai copt-o şi pe asta? Offf! Şi...măi fată, mult ţi-a mai trebui să şezi atâta pe uliţă de să mă bagi în boală? mă dojeni ea blând şi cu grijă.
- Mult nu, i-am răspuns. Mi-a trebuit numa să mă întâlnesc cu Melegoaie şi să îi spun că îs a Nelichii!
Femeia se uită la bunica, bunica la ea şi pufniră într-un râs de zile mari. Râse bunica, râse nană Melegoaie, am râs şi eu şi am râs multă vreme cu bunica, ori de câte ori ne aminteam de gâştele bunicii sau de nană Melegoaie. Iar când ne auzea, râdea şi bunicul de noi, că eram singurele lui alinări şi bucurii care ştiam să-l facem să râdă. Bunica mai zicea câteodată: "Da măi Mitrule, tu nici să râzi nu ştii. Zici că ţi-o încleştat Dumnezeu gura.", iar bunicului atât îi trebuia ca să-i răspundă: "Da măi femeie, eu îs ca tine, să râd şi dacă îţi arat un deget?De aia eşti tu aşa rotunjoară, că tătă zîua râzi!", iar eu când îi auzeam chicoteam în mine şi mi se gâdila sufletul de dragul lor.
În timp ce mă verifică să vadă dacă nu mi-au îngheţat mâinile şi obrajii, bunica îi spuse femeii:
- Da'poi măi Florică, nici tu nu eşti normală să ţii copilu ăsta atâta la poveşti. Dacă se îmbolnăveşte să ştii că la tine trimit doctoriţa ca să primeşti tu injecţiile în locul ei, că de ea mi se rupe inima. Nu mai are nici loc unde să le ia!
- Las, că nu se prinde boala de oase! Nu vezi că nici carne nu are pe ea? îmi răspunse nană Floriţă oarecum mie.
Am zâmbit. Bine că măcar amu ştie că nu îs a Grasei.
Cât despre bunica...
Bunica ar fi sărit şi în foc pentru mine.
Cred că ar fi luat de guler pe oricine, până şi pe Dumnezeu pentru nepoata ei!
Ar fi făcut orice să mă vadă fericită, sănătoasă şi veselă! ORICE!
Şi cozonaci la miezul nopţii..., dar despre asta altă dată, că acuma îi coc eu :)!
2 comentarii:
Ce mi-a plăcut cum ai zugrăvit fiecare dialog. Nu este nimic fals în ele, se simte trăirea interioară şi poţi să vizualizei întreg episodul. Felicitări... Ei, unde sunt vremurile în care stăteam în casa bunicilor?
"Ei, unde sunt vremurile în care stăteam în casa bunicilor?" - aici, cu noi, în noi, doar că acum pe lângă zâmbete se strecoară şi lacrima şi dorul sfâşietor...
mulţumesc din suflet pentru prezenţa constantă. nici nu cred că ştii cât de mult înseamnă pentru mine. oamenii ocolesc să lase mesaje pe blogul meu. se pare că e prea personal :).
Trimiteți un comentariu