(Sursa foto: internet)
- Nani, nani, puiul mami..., îngâna ea privind prin ochii păpuşii departe, departe. Haide, mănâncă draga mamei. Numai aşa poţi creşte mare şi sănătoasă! Într-o zi, am să te duc în parc să îţi arat florile şi copacii şi vom juca şotron împreună. O să îţi placă...ai să vezi.
Ochii ei se înnegurară. Nu ştia cum se joacă şotron. Nu mai ştia. Ştia doar că jucase şotron. Obrazul ei atinse umărul. Nici un oftat. Nici un sunet. Tăcere şi murmur de cântecel.
În camera numărul unu din ospiciu locuia Ioana. Ea nu dormea niciodată în pat. Stătea doar într-un balansoar şi legăna o păpuşă îmbrăcată în hăinuţe de copil. Ochii ei căutau afară pe fereastră lumina. Nu o găsea niciodată. Când obosea să privească pe fereastră privea în jos. Mâna ei încă tânără, trecea cu gingăşie peste părul de plastic al păpuşii, peste ochi, peste mânuţe, peste picioruşe. Ele erau moi şi rozalii. Fragede şi firave. În lumea ei copila o strângea de mână şi gângurea. Uneori, dar numai uneori, copila sugea şi adormea liniştită. Ioana era o femeie goală. Era ca şi o gaură neagră în care se pierdea tot. Chiar şi timpul. Îşi amintea din ce în ce mai rar.
Picioarele ei atingeau ritmat gresia rece. Nu mai simţea frigul. Ea toată era frig. În unele zile, din camera numărul unu se auzea un ţipăt:
- Georgiiiiiiiiiii!!! Georgiana mamă, respiră! Georgianaaaaa!
Georgiana avea cinci ani. Nu mai avea demult păr. Nu mai avea demult timp de păpuşi sau de joacă. Ochii ei se goliseră de viaţă şi de zâmbet. Zâmbea doar la mama, iar mama zâmbea doar la ea. În ziua aceea Georgiana obosise să mai învârtă tubul subţire al perfuziilor după deget şi obosise să îşi închipuie cum ar fi dacă ea şi mama s-ar juca împreună în parc. Pentru prima dată nu mai zâmbea la mama. O sorbi în adâncul negru al ochilor ei, lăsă câteva lacrimi pline de teamă din ochi şi strânse mâna Ioanei cu putere. Doar când capul îi căzu într-o parte se putea vedea pe chipul ei un zâmbet. Ioana murise atunci pentru totdeauna. Nu mai avea importanţă că ea locuia printre oameni, iar viaţa locuia încă în sângele ei. Ea murise.
Pe hol, asistentele numărară până la cinci. Întotdeauna la cinci se făcea linişte în camera numărul unu. Ioana ridica mâinile în sus. Degetele ei se îndreptau şi se încleştau albe. Dădea din cap dintr-o parte în alta şi scotea doar un sunet:
- Îîîîîîîîîîîîîî! Îîîîîîîîîîî! Îîîîîîîîîîîîîîîîîîîîîîîîîîîîîîîîîîîîîîîîîîîî!
Mâinile ei se strâng în jurul trupului ca şi cum ar vrea să îl frângă. Trupul însă nu se frânge. În camera numărul unu, Ioana e ghemuită pe o bucată de covor. Nu ştii unde începe omul sau durerea. E doar o bucată ruptă de cer căzut. Lângă ea doarme o păpuşă. Ioana o strânge la piept.
Luna se desprinde de pe cer şi se sparge în trei, în cinci, în şapte, apoi se prelinge în întunericul Ioanei. Ioana o înghite ca o gaură neagră, iar lumea ei mică se naşte din nou.
- Nani, nani, puiul mami..., îngâna ea privind prin ochii păpuşii departe, departe. Haide, mănâncă draga mamei. Numai aşa poţi creşte mare şi sănătoasă! Într-o zi, am să te duc în parc să îţi arat florile şi copacii şi vom juca şotron împreună. O să îţi placă...ai să vezi.
Ochii ei se înnegurară. Nu ştia cum se joacă şotron. Nu mai ştia. Ştia doar că jucase şotron. Obrazul ei atinse umărul. Nici un oftat. Nici un sunet. Tăcere şi murmur de cântecel.
Ioana tace precum tăcerea cea mai grea. Azi, în ospiciul cu îngeri este din nou linişte. Liniştea în care îngerilor le sunt smulse aripile cu penseta din carne.
Departe, pe trotuar oamenii trec liniştiţi. O femeie se opreşte şi trage peste gura fetiţei un fular. Se scutură ca şi cum noaptea i-ar fi trecut pe şira spinării muşcând. Privi în dreapta, în stânga, apoi luând copilul în braţe fugi. Copilul râdea în hohote prinzând fulgi în palmele acoperite de mănuşi. Un bătrân bolnav îi întinde o păpuşă. Doi copii săraci îi colindă. Toate însă sunt prea târzii. Povestea Ioanei este una fără de sfârşit.
~~~
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu