12 aprilie 2011

Sunt omul din care pleacă toţi oamenii...

Legends of the fall
 

Aseară, cred că deloc întâmplător, am revăzut un film. Nu reţin niciodată cum îi spune, dar titlul e cel mai puţin important atunci când mesajul îţi intră prin piele, prin aer direct în suflet... Deşi l-am văzut de mai multe ori aşa cum am spus, parcă niciodată nu m-a copleşit într-atât. Habar nu am de ce îţi spun ţie toate acestea. Poate pentu că simt să vorbesc cu tine fără să ştii defapt că eşti tu. Poate nici nu ar trebui să îţi scriu. sau poate nici nu ar trebui să mă întreb de ce-o fac. Întotdeauna am discutat cu tine orice. Sau aproape orice. Mă rog.  Mai bine vorbesc despre film.

În film, este vorba despre un el căruia i-a murit soţia. O iubea. Se iubeau. A continuat să o iubească şi după moartea ei. Ieşea seara pe faleză şi alerga cu ea, cânta cu ea, dansa cu ea, povestea cu ea şi luau decizii. Era lângă el chiar şi aşa...moartă şi închipuită. Ce mi-a înfipt cuţitul în suflet, în rană a fost nu faptul că o iubea atât de mult ci faptul că până şi acel nebun romantic care îşi iubea soţia mai mult decât orice şi pentru care nu conta că putea pierde totul doar pentru o închipuire...s-a trezit şi într-un final, de dragul fetei lui, a îngropat-o din închipuirea lui şi a decis să meargă mai departe fără ea.

Nu cred că poţi să îţi dai seama cât timp am rămas aşa...cu privirea în gol. Am trecut chiar şi dincolo de tine, deşi asta mi-e foarte greu şi...am rămas aşa gândindu-mă: "pe cine sau ce ar trebui să îngrop eu?", deoarece îmi este clar că trebuie să fac gestul acesta ca să pot merge mai departe. Mi-a fost teamă de răspuns. Aşa cum poate îţi este şi ţie acum. La mine este o excepţie. Sunt singură cuc în mine.

După câteva priviri în inima lunii şi a nopţii mi-am dat seama pe cine. Mi-am dat seama şi mi-a fost frig. Atât de frig. Am realizat că trebuie să mă îngrop pe mine. Da! Ai auzit bine. Pe mine. Sunt prea multe nedumeriri, întrebări, nelinişti, oameni, tristeţi, sentimente. Mă simt un port invadat de bărci şi valuri. Nu am timp să îmbătrânesc liniştit. Nu am timp să mă roadă apa, cariile sau să mă dărâme vreun tsunami. Pe mine mă dau eu singură de toţi pereţii sufletului şi nu am timp să văd dincolo de marea din mine. Prea mulţi pescăruşi, prea multe alge, prea multe scoici. Simt nevoia să mor. Să mor, să mă îngrop, să-mi duc flori ca unui străin, să stau în genunchi şi...să plâng. Vreau să plâng. Să plâng acolo peste mine, să mă ridic şi să merg mai departe cu soarele în faţă. Mă simt doar un ţipăt înghesuit. Probabil te întrebi unde eşti tu în tabloul acesta. Eu ştiu unde eşti. Tu ştii?

Oricum, dintre toţi oamenii pământului ţie am ales să îţi spun toate acestea. Şi multe altele. Unele însă le ţin mie. Se spune că ce este cu adevărat de preţ moare odată cu omul. Aşa să fie. Acelea le voi duce în mine. Altele, ţi le-aş spune, dar nu pot. Nu mai am curaj cu mine. Nu mai ştiu să fiu majoreta de pe margine care să-mi strig: "sus, capul drept, zâmbeşte", iar acum, după ce am autopsiat viaţa mea am realizat că nimeni, niciodată nu s-a aflat cu adevărat la capătul celălalt al meu şi să suţină puntea, să facă rotocoale de fum, să arunce un colac de salvare, un soare, o lună, un suflet în care să mă văd clar. Asta e. Sunt omul din care pleacă toţi oamenii.
Rămân ca un trunchi de copac pe care tinerii îşi încrustează numele, iubirea, lacrimile apoi...îl lasă acolo ploilor, vântului, soarelui, anilor. Ştii ce e mai rău? Că ei pleacă, iar trunchiul rămâne cu toată singurătatea lui, chiar mai singur decât înainte. Uneori, mai trece cineva, îşi plimbă palmele peste răni, zâmbeşte şi pleacă. Nimeni nu îşi înfinge rădăcinile cu adevărat alături. Nimeni nu citeşte o poezie la umbra mea. Mi-e dor de un zâmbet mare cât un cuvânt de-a lui Nichita. E cineva care ştie recita la bine şi la rău până când moartea ne va despărţi? Nu-i aşa că nu este? Vezi? Până şi tu doar mă citeşti şi taci. Niciodată nu ai putut să mă strigi răspicat pe litere.

Acum însă, un film, a venit, m-a răscolit şi m-a făcut să vreau să dau din mâini ca să pot ieşi la suprafaţă din mine. Cred că defapt m-am săturat să iau apă la bord, iar alţii să se distreze pe margine.

 (Sursa foto: internet)

2 comentarii:

cherie spunea...

Lady Allia..... Stii ce impresie mi-a facut ceea ce ai scris acum? Nu cred ca poti intelege dece dar eu cred ca esti o mare egoista...
Sunt multe feluri de a iubi si tu ai ales unul....Cam comod.
Sa vrei sa mori nu este totuna cu a alege sa te jertfesti pentru celalat.

Sandrina-Ramona Ilie ~ Lady Allia spunea...

Cher, eu vreau "să mor" pentru a merge mai departe...tocmai pentru celălalt :). Dacă rămân în acest "eu" de acum voi fi egoistă, pentru că sunt plină de amintiri grele, de ploi, de oameni... Acestea nu fac bine unei iubiri :). Moartea mea nu e una reală, trupească. Nu mi-aş putea dori niciodată aşa ceva. Înaintea iubirii pentru orice alt om, pentru orice alt bărbat este fetiţa mea :). Ea este chiar şi înaintea mea. Până şi ea merită ca mama ei să zâmbească mereu, nu crezi? :)