câte dimineţi goale am cules în suflet, câte seri şi nopţi
fără pasul cald al privirii tale peste toată fiinţa mea
pământ de gânduri şi apăsări
nimeni, nimeni să pună o haină de zâmbet peste umeri,
în timp ce lumea se crăpa în mii de bucăţi,
departe,
încă mă adun din toate colţurile lumilor mele
încă învăţ să strig dimineaţa pe nume
încă învăţ să mă las iubită
de tine,
omul care nu vei avea vreodată un nume
(Sursa: internet)
6 comentarii:
Tot eu. Pare o poezie relativ optimistă, însă e plină de tristeţe şi tristeţe. Pare că ai găsit omul, dar defapt tu îl ţii ascuns doar în inima ta. De ce eşti atât de tristă Sandrina?
Prima reacţie a fost să mă uit în jur. Apoi la mine. Par extrem de transparentă citind ce ai scris. Însă, aş vrea să nu răspund. Nu e o tristeţe, tristeţe. E o tristeţe dulce. Dacă există aşa ceva. Sunt tristă şi fericită în acelaşi timp.
triste dulce my Lady?exista...o asemenea tristete..trebuie doar s-o acceptam si sa ne bucuram de ea..si sa nu ne mai doar...pentru ca la inceput doare cumplit.."tristetea asta"...
Nu, iubita... Nu doare :). e doar tristeţea unui lucru care nu se poate finaliza niciodată, pentru că nu are cum. E fericire, pentru că este. Imposibil, visând, trăind...este :). E ca şi cum ai ştii că ai în casa ta, casa fiind sufletul...cel mai minunat lucru, dar nu ai să poţi niciodată să te bucuri de el înj întregime...decât..acolo. Însă e bine că este şi acolo :). Mulţumesc pentru tot Domniţă Blue :).
Fericire sau nu, eu tot aş vrea să te ştiu fericită, fericită pe deplin. Nu aşa. Aşa, poţi să spui ce vrei...înseamnă că te rupi în două, apoi iar în două, iar în două. Eu te vreau bucuroasă. Aşa cum ne faci tu prin ceea ce ne dăruieşti.
Apropo şi eu sunt Ştefanmania să ştii :))).
Roxi, mi-e bine :). Când mă rup, o fac pentru ca fiecare bucată să iubească mai mult.
Mă bucur să ştiu că eşti Ştefan Mania :))). E bine. La cât mai mulţi! Eu asta îmi doresc.
Trimiteți un comentariu