Relaţiile, o sărăcire a sufletului, în ultima vreme

(Sursa foto: facebook)

În ultima vreme, aud din ce în ce mai multă lume vorbind despre "alegeri" şi "relaţii", despre faptul că foarte mulţi oameni se despart, iar căsniciile şi iubirea nu mai sunt la fel. Că tinerii nu mai ştiu să iubească, iar relaţiile nu mai sunt puternice.
Pe lângă acestea, am mai observat şi altceva. Faptul că oamenii se limitează la visare, la acceptare, la expresia "Cât de mult mi-ar plăcea să trăiesc în lumea aceasta de vis!". Nu ar fi nimic rău în această expresie, doar că, de regulă este folosită referitor la ceva firesc, care aşa ar trebui să fie.

Revenind la problemele de la care am început să scriu, mă gândesc cum ar putea să mai fie căsnicia sau relaţia dintre doi oameni frumoasă şi durabilă, când în ultima vreme oamenii se îndepărtează foarte mult de credinţă, de iubire, de apropiere, de atitudine, de valori? Oamenii şi cu precădere tinerii nu mai au un exemplu al valorii, al eticii, al bunului simţ. Nu mai sunt învăţaţi să respecte, să aştepte, să rabde. Lecţia smereniei este uitată şi luată peste picior. Astăzi, trăim într-o societate a dezbinării, a uitării umanităţii din noi, a îndepărtării. Trăim într-o societate de junglă unde funcţionează sloganul "Dacă eşti bun eşti prost!" sau "Dacă eşti nesimţit şi fără principii, mai multe rezolvi!".

Iubirea, sub toate formele ei este socotită o formă de slăbiciune, nu un dar prin care omenirea ajunge să vorbească o limbă comună. Iubirea este defapt nu slăbiciune ci putere. Nu toţi au tăria de a iubi. Nu toţi pot să aleagă drumul bun şi să rămână pe el. Este mult mai uşor să o iei ocolitor. Este mult mai uşor să rămâi pasiv şi să fii egoist. Lumea se rezumă doar la tine. Nu trebuie să simţi sau să gândeşti şi pentru altcineva sau oamenii de lângă tine. Iubirea poate modela şi schimba conştiinţe şi suflete, societăţi întregi. Ea este defapt cheia tuturor întrebărilor noastre. Răspunsul!

Poate că ceea ce voi spune acum va fi privit cu superficialitate sau voi fi combătută, dar eu cred că noi oamenii nu ştim să ne preţuim visele acelea primele pe care le avem. Toţi pornim în viaţă cu un bagaj de vise, de principii. Toţi aveu un anumit şablon de om pe care îl dorim alături. Cum ajungem la el? Simplu! Nu idolarizând pe cineva, nu făcând din cineva un sfânt, punând un om pe un piedestal ci...trecându-l prin noi înşine! Prin ceea ce suntem noi. Prin ceea ce ne dorim noi. Prin ceea ce iubim noi. Facem un tablou pictat de sufletul nostru şi pornim în căutarea lui. Apoi, se întâmplă ceva ciudat. Chipul, tabloul se pierde. Începem să lăsăm de la noi. Nu mai credem că îl vom găsi pe el...omul care se potriveşte perfect pe inima noastră. Şi, din diverse motive...teama de singurătate, graba în decizii, lipsa de cunoaştere reciprocă, filtrarea greşită a sentimentelor, ne aruncăm cu capul înainte în prima relaţie care pare a fi apropiată sau cea mai apropiată de ceea ce ne-am dorit noi.

Atunci, se întâmplă a doua chestie ciudată în viaţa noastră. Ne dăm seama! Ne dăm seama că am ales greşit. Că am îmbrăcat în viaţă "haina greşită" sau "nepotrivită". Nu este vina nimănui poate decât a noastră. Sau a unor conjuncturi ciudate pe care viaţa ni le scoate în cale. Haina începe dintr-o dată ori să fie prea largă, context în care simţim că suntem ignoraţi, neluaţi în seamă, trataţi superficial, îndepărtaţi încet, încet. Ne simţim singuri, trişti, părăsiţi! Ori, haina începe să fie prea strâmtă. Ne îndepărtăm treptat de ceea ce ne dorim noi pentru noi, ne sufocăm, nu mai avem aerul şi timpul de a respira viaţa.

Indiferent care ar fi motivele sau oricare ar fi contextul...simţim apoi nevoia să ne întoarcem la noi. La ceea ce suntem noi cu adevărat. La principiile noastre. La calea noastră. Vrem să nu ne mai îndepărtăm de ceea ce ne caracterizează şi ne defineşte: sufletul nostru!

În momentul conştientizării, singurul gând care ne vine în minte este acela de a da haina jos, deoarece îmbrăcaţi astfel în viaţă putem deveni străini de noi înşine, de oamenii care ne iubesc, de familie, de tot. Îmbrăcaţi astfel, riscăm să devenim altcineva! Riscăm să ne pierdem definitiv şi să devenim cenuşii şi trişti. Nu poţi să trăieşti viaţa ca şi cum nu ar fi a ta şi, nu trebuie să trăieşti viaţa ca şi cum ai pretinde că poţi fi cineva în care nu te regăseşti deloc!

Atunci, omul îşi reia visele. Căutările sau rămânerile, după caz. Eu cred însă, că orice relaţie trebuie dusă până la capăt. Poate nu cel final, dar acela în care poţi cu siguranţă să spui că mai mult nu puteai face. Cred că nu poţi renunţa la cineva prea uşor doar pentru că te-ai trezit că nu ai ales corect pentru tine. Oamenii nu sunt bagaje! Oamenii sunt fiinţa sensibile, firave şi de cele mai multe ori slabe, chiar dacă găsesc în ei tăria de a trece peste orice. Totuşi, nu poţi trăi nici în compromis la nesfârşit. Şi atunci...eu cred că tot ce trebuie să rămână este ceea ce ne-a adus împreună pe fiecare...destinul şi prietenia!