Să respir viaţă... (republicat pentru prietena mea Crenguţa...cu dragoste!)

Poate într-adevăr nu am să ştiu, nu am să pot să descriu vreodată atâtea zâmbete frumoase, atâtea mâini bătrâne şi suflete tinere, atâtea lucruri, atâţia oameni si întâmplări câte mi-aş dori.

Poate într-adevăr nu am nici un talent anume. Poate dragostea pe care o simt faţă de cel iubit şi negăsit, faţă de copilul meu încă nenăscut, faţă de oameni nu se poate descrie.

Poate cuvintele ştiu cu adevărat să tacă şi să se închine, însă,... nu ştiu simt câteodată, aşa, ca un gând nebunesc, ca o obsesie că POT!!! Pot să fac asta! Pot să descriu ce iubesc! Pot să descriu fiecare om, fiecare zâmbet, lacrimă şi răsărit prin culorile sufletului meu.

Nu va fi un tablou nedescris încă. Nu va fi un cucubeu perfect. Poate nici măcar nu va fi un curcubeu reuşit, dar măcar va fi o încercare de a picta prin sufletul meu şi cu penelul gândurilor mele un...curcubeu! Un curcubeu suflet! Un curcubeu cuvânt, cuvinte, ochii, mânuţe, zâmbet ştirb, ochii miraţi..., copii şi ani cărunţi!

Am încercat până acum zeci de ciorne. Zâmbesc! Zâmbesc pentru că nu am ajuns la capăt cu niciuna şi nu am nici un final deoarece nu vreau să fiu aşa! Nu sunt omul transcrierilor! Îmi place să fiu spontană, să greşesc, să schimb sensul propoziţiei şi cuvintelor, să...aşa sunt eu! Păcat!? Dar nu vreau să îmi transform gândurile sau pe mine în ceva ce nu sunt, în ceva ce nu mă defineşte, în ceva ce nu îmi va aminti de mine, în ceva atât de impersonal şi străin. Nu vreau să mă îmbrac în altcineva şi să mă mint că mă simt bine.

Acum vreau să scriu ca de obicei ceva frumos. Poate nici nu îmi va ieşi şi iarăşi voi naşte zâmbete, dar aş descrie ceva frumos: poate un răsărit? poate un sentiment? poate un om oarecare ce mi-a oprit sufletul câteva clipe în trecere? poate aş vrea să vorbesc despre ceva spectaculos? cea mai spectaculoasă "întâmplare" ce mi-a trecut acum prin minte este: viaţa!

Dar, singura mea problemă e că nu pot să încep să scriu nimic despre viaţa mea pur şi simplu nu am auzit-o !!! Viaţa mea nu îmi bate în piept, nu ticăie odată cu timpul...nici măcar nu ştiu de unde să încep!!!

Privesc prin mine în timp. Timpul meu uneori se scurge înapoi şi totul pare asemeni unui film voalat dintr-un aparat vechi şi prăfuit îmi vine să plâng! Dar nu vreau să îmi amintesc de timpul în care până şi plânsul îmi era interzis şi îndesându-mi un prosop pe faţă urlam în mine să nu mă audă ecoul meu şi să vină înapoi deşi nici acum nu sunt departe de acel timp. Îmi vine să urlu!!! Habar nu am unde am învăţat să ţip prima dată. Când "s-a născut" viaţa mea?!?

Ar fi normal să fi fost atunci. În cămăruţa aia de spital sub ochii mamei mele când medicul mă ţinea cu capul în jos şi-mi dădea palme ca să pot să învăţ "să respir viaţă", dar NU! Nu a fost atunci. Mi-aş fi amintit cum am învăţat să trăiesc. Atunci am învăţat doar să plâng prima dată. Atunci am învăţat să respir primii oameni. Atunci am învăţat să respir lacrimi, minciuni, clişee!!! Atunci am învăţat cum să mimez că respir"viaţă".
De atunci am mimat într-una că respir... multe, multe pe care nu vreau să le amintesc. Toţi le respirăm! Toţi avem Golgota noastră şi crucile noastre de dus – depinde doar de noi când învăţăm să mergem cu ele fără să ne doară sau când învăţăm să le lăsăm jos pur şi simplu şi ... să zburăm liberi de complexe, de trăiri pe care nu le merităm, de vieţi care nu ne aparţin...

Eu am învăţat să respir şanse, dar nu am învăţat să le trag cu putere în piept, să le simt acolo înăuntrul vieţii mele lovindu-mă cu putere şi atunci m-am trezit! M-am trezit în cădere încercând să mă prind de soare, de cer, de un zâmbet, de meschina şi nenorocita aia de încredere pe care de abia dacă o mai puteam zări şi am încercat în toată disperarea mea să mă agăţ de ele ironic cu ce? Cu toată puterea din viaţa mea!!!?

Poate, dar spun poate...atunci, în timp ce muream încet am ţipat prima dată a "viaţă" şi am învăţat să mă nasc? Sau poate vorbind despre viaţă mi-am amintit că atunci în cădere viaţa mea a învăţat să respire prin iubire? Iar acum îmi aminteşte că există prin viaţă? Viaţa din viaţa mea?

Poate ceea ce e defapt spectaclos este o zi oarecare, o dimineaţă oarecare – fie ea şi ceţoasă -, un soare oarecare, un om oarecare care îţi zâmbeşte întâmplător, un gângurit de copil. o zi... pentru mine această zi a fost o zi de 17! 17 MARTIE! O zi plină. O zi rotundă. O zi în care viaţa mea a făcut magie. O zi în care şi-a scos din jobenul zilelor mele toţi aşii ei fermecaţi, frumoşi, magici, plini de soare, de binecuvântări, de fericire şi de viaţă!

Viaţa mea m-a răsplătit cu viaţă şi m-a învăţat s-o respir odată cu fiinţa aceea micuţă care se forma, creştea şi mă umplea de zâmbet! În aceea zi, Gărgăriţa mea a lovit prima dată! Prima ei izbucnire din dorinţă de viaţă, din dorinţă de cer, de zâmbet, de...MAMA! "Bebelica" mea, plină de personalitate s-a încăpăţânat să îmi arate că există, că fiecare bătaie de inimă a ei înseamnă "a respira viaţă" şi înainte de a se naşte mi-a dat o lecţie importantă: mi-a arătat că eu trebuie să exist frumos, simplu, plină de iubire deoarece chiar dacă curcubeele nu sunt perfecte ea va trebui să înveţe să le privească la început prin ochii mei până le va cerne prin ai ei şi va învăţa să le trăiască fiecare culoare prin trăirile mele pentru a ştii astfel să se bucure de viaţă respirând-o din plin rotund!

fetiţei mele, Augusta-Maria,
cu nespusă dragoste...!