Uneori, iubirea apare de nicăieri. Nici măcar nu o aştepţi.

 

Uneori, iubirea apare de nicăieri. Nici măcar nu o aştepţi. Sau, mai bine spus nu o mai aştepţi. Îţi închizi în suflet toate aşteptările, visele şi te transformi într-un cufăr cu tine însuţi. Dar ea, ea se încăpăţânează uneori să apară. Ca o adiere de viaţă. Te atinge încet de parcă ar ştii că dacă ar apărea dintr-o dată cu toate emoţiile ei puternice te-ar speria. Şi uneori, în timp ce te cufunzi în ea ca într-o apă vie, departe de lumea dezlănţuită din tine, de afară realizezi că defapt cufărul se închide şi mai mult. Strălucirea aceea frumoasă trebuie să rămână în tine. Nu poţi să o laşi liberă. Până şi noi considerăm o nebunie să iubim aşa şi atât. Şi poate, nu doar o nebunie. Ci un vis ce nu se poate împlini. pentru că mările sunt prea multe să le putem trece. Valurile ar fi prea puternice. Şi totuşi, iubirea nu e târg. O simţim. Şi nu ştim ce e mai dureros să iubeşti şi să ştii că iubirea ta nu se va împlini sau să ştii că oricât te împotriveşti, iubirea aceea a devenit deja demult o stare de fapt, un fel de a fi, o bucată din inima ta. Eu cred că...cel mai frumos este să trăim mulţumind doar pentru simplul fapt că am devenit mai strălucitori în noi prin ceea ce simţim. Mai calzi. Mai vii! Mai umani. Iar viaţa, a prins dintr-o dată un rost simplu, dar atât, atât de profund...