Fetita isi pierdu privirea undeva departe...in auzul ei glasuri dragi si pierdute din trecut rasunau asemeni unor clopotele de argint vechi si pretioase:
-Draga bunicului...vezi cum ninge? Desi tin foarte putin...fulgii sunt vesnici, pentru ca fiecare ninsoare e unica, la fel ca si noi, iar fata bunicului stralucea de drag.
-Dar bunicule, mie imi vine mereu sa plang cand mi se topesc fulgii pe palma...uneori ma urasc pentru ca sunt atat de calda...si urasc soarele care straluceste si topeste zapada, spuse trista fetita cuibarindu-si chipul rosu in pulovarul gros de lana al bunicului care ofta sarutand-o pe frunte.
-Draga mea...nimeni nu este pregatit niciodata sa piarda ceva sau pe cineva drag...mereu suferim cand se intampla asta...chiar daca despartirea este pentru o clipa, pentru un an sau pentru totdeauna...atunci cand iubim ceva sau pe cineva...suferim sa ne despartim, suferim sa nu il mai putem vedea, simti, auzi..., dar fiecare intamplare are un rost anume, iar ceea ce ne ramane este de nepretuit.
-Dar bunicule, dupa ce fulgul dispare...ce ne mai ramane?
-Ne ramane amintirea lui...,viata lui scurta, dar magica..frumusetea lui inainte de a se topi...cum ar fi fost draga mea daca fulgul ar fi ramas vesnic sau ar fi disparut la mijlocul caderii lui?
-Pai..., nu cred ca mi-ar place sa fie vesnic iarna...imi place si vara, spuse fetita zambind la amintirea cireselor si a ierbii, a randunicilor care isi faceau cuib la stresina casei.
-Ai vazut? Fiecare lucru si fiecare om are un drum pe care trebuie sa il strabata, chiar daca la capatul lui trebuie sa se desparta de multe fiinte si locuri dragi...daca ar fi vesnic, nu ar mai fi atat de frumos...ar deveni doar un bagaj enorm si greu asemeni unei pietre..., spuse bunicul in timp ce fetita se ridica si alerga afara sa prinda fulgii pe buze si in palme razand vesela.
-Bunicule...iubesc fulgii si ma bucur ca la anul va ninge iarasi, iar cei de acuma vor trai in sufletul meu mereu,...mereu,...ca si tine bunicule...ca si tine...!
Fetita care acuma este o femeie isi sterse lacrimile...era mare acuma, fulgii cadeau in continuare, dar bunicul nu mai era cu ea...doar amintirea lui...acea amintire pe care o va purta mereu cu ea si pe care nimeni, niciodata nu o va putea face sa fie mai putin vie...nu va putea sa i-o ia...acea amintire care pe masura ce timpul trece este mai pretioasa...
Amintirea unui batran schiop in urma razboiului care mereu o astepta in prispa casei pe un scaunel mic si verde, scorojit de vreme si timp...amintirea tigarilor Marasesti din pulovarul bunicului...a cataractei lui de pe ochiul stang...a rasului lui gros si frumos...care si acuma il mai aude...a bratelor lui calde si primitoare...aceasta amintire va fi mereu vie si nepretuita.
Tanara zambi si incepand sa rada cu lacrimi in privire alerga afara sa prinda din nou fulgii pe buze si in palme...
-Vezi bunicule ce frumos ninge?
De undeva din amintire bunicul ii raspunse fericit si tusind de la tigari:
-Da, draga bunicului...frumos mai ninge afara..., dar tu vei fi cea mai frumoasa iarna a mea...si te voi astepta mereu sa ma ningi cu sufletul tau frumos...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu