23 octombrie 2009

Oamenii frumoşi din viaţa mea - Bunica şi Bunicul



Dimineţile copilăriei mele au miresme de vanilie, de nucă, de cozonaci aburinzi, de gogoşi, de "moşocoarnă" cu prune (plăcintă cu prune din aluat de pâine).
Dimineţile mele cu ochi mari, au miresme de lemn proaspăt, de fir de fum din tutunul bunicului, de ...ei!
Dimineţile copilăriei mele se trezeau în murmurul ei şi în pufăitul lui. Dimineaţa mă prindea mereu cu nasul în plapumă. Stăteam ascunsă şi îi ascultam fericită, în timp ce mirosurile îmi gâdilau nasul şi sufletul.
Bunica mea nu a uitat niciodată să mă alinte cu bunătăţi. Pe măsuţa verde, bătrână şi scorojită de timp, întotdeauna găseam "cocomenele" ei ... cum le spunea ea prăjiturilor şi mâncăruri deşi simple, gătite cu mare pricepere şi dăruire.
În timp ce trebăluia prin casă, bunica cânta. Cânta încet, legănat şi murmurat. Nu cred să mai ştie cineva cânta ca şi ea. Avea o voce atât de caldă...încât "te săruta" pe inimă! A mea...când o auzea, dansa. Niciodată nu mi-a putut sta inima când o auzeam pe "Buna mea". Doar la auzul vocii ei, inima începea să îmi bată ca o nebună de bucurie.
O singură dată mi-a stat inima în loc...când am pierdut-o. Atunci şi lumea a stat în loc. Şi cerul. Şi pământul. Şi ... viaţa în mine.

Dimineţile mele s-au trezit mereu sub ochii lor calzi, plini de iubire şi recunoştinţa că existam! Nu au uitat niciodată să îmi zâmbească, să îmi vorbească, să mă sărute, să mă îmbrăţişeze.
Am fost o nepoată binecuvântată şi fericită!
Nici nu mi-aş fi putut dori bunici mai buni decât ai mei!

Bunica mea, m-a învăţat să iubesc oamenii, viaţa, să cred în tot ce e frumos, să fiu o gospodină bună, o fiică cu bun simţ, dar cu alegeri proprii, o mamă plină de dragoste, de entuziasm, un om care chiar şi când greşeşte să nu o facă din răutate!

Bunicul meu, m-a învăţat să iubesc cartea, scrisul, să fiu curioasă, să nu mă dau bătută, să nu cred în superioritate, dar nici să cad în snobism. M-a învăţat să cred în mine, în faptul că lucrurile, mai toate au rezolvare. M-a învăţat să nu las pe nimeni să gândească în locul meu ce e mai bine pentru mine şi mi-a dat voie, fără să îmi taie aripile, să cred în basme, în spiriduşi, în Moş Crăciun...

Bunicii mei, au fost...tot nucleul lucurilor, sentimentelor, trăirilor fumoase şi curate din lumea asta!

Bunicul a fost...magia mea! Magicianul meu!
Bunica a fost...minunea mea! Minunea mea!


Bunicii mei au fost asemeni unor coperţi ocrotitoare, iubitoare şi înţelepte între care s-a scris toată copilăria. adolescenţa şi ... viaţa mea!
Ei m-au învăţat să-mi ţin sufletul drept... sufletul, este coloana vertebrală a omului! El ne dă caracterul şi ne formează adevărata înţelepciune!

Am încercat să scriu despre ei separat, dar...nu pot. Au fost doi poli opuşi, dar care s-au completat frumos unul pe altul, dând astfel, scânteia mai departe.
Ei, întotdeauna au fost împreună. Amintirile mele îi au mereu împreună, îi găseşte mereu împreună, chiar şi atunci când ea muncea la câmp, iar el, pentru că era şchiop din război şi orb din cauza cataractei...făcea treaba acasă.

Îmi amintesc serile... Doamne cât era de frumos!

Stăteam întotdeauna cu bunicul pe târnaţul casei (prispă, cerdac). Fiecare avea scăunelul lui. Bineînţeles că bunicul a trebuit să îmi facă şi mie unul. Tot verde şi tot scorojit ca al lui.

"- Da, cum păcatele mele să ţi-l fac şi pe al tău aşa scorojit ca al meu? Ăsta e bătrân, de aia e aşa!"
"- Păi, atunci fă şi scaunul meu dintr-un lemn bătrân şi o să fie ca al tău!"

Şi bineînţeles că bunica a izbucnit în râs:

"- Na, că ţi-a închis gura şi ţi-a şi rezolvat problema!"

Cât mi-aş dori să o fi auzit şi voi pe bunica râzând... Măcar o dată!
Avea un râset plin, cristalin şi scuturat şi râdea cu o aşa poftă, încât molipsea pe oricine.
Şi hainele pe ea  se scuturau de râs.
Nici măcar bunicul care era o fire mai închisă nu îi rezista. Mereu râdea pe sub mustăţi. Se abţinea, dar eu ştiu că râdea cu tot sufletul în el. Îi străluceau ochii aşa...altfel.

Bunica era o fiinţă deosebit de veselă şi plină de glume. Era deschisă şi nu era supărăcioasă defel. Bunica mea avea mâinile pline de bătături şi crăpături, dar avea cele mai blânde şi mai delicate mânuţe din lume. I-am iubit chipul, i-am iubit sufletul, i-am iubit r'sul, i-am iubit fruntea, ochii, i-am iubit mâinile!
Iar ea...râdea şi întinzându-mi mâinile între care eu îmi ascundeam obrajii sărutându-le, îmi spunea:

"- Vezi? Astea mâini delicate! Parcă sunt perie de spălat pe spate... şi ce manichiură perfectă! Cred că doamnele ar fi invidioase!" - şi...se distra de minune, făcându-mă şi pe mine să râd cu lacrimi.

Când bunicul o tachina spunându-i că e ca un butoiaş motorizat, bunica i-o întorcea imediat chicotind:

"- Păi, decât să umblu cu piatra de moară în spate să nu mă ia vântul ca şi tine...mai bine aşa, mai duflaşă (grăsuţă), să vadă lumea că avem ce mânca şi nu suntem muritori de foame!"

Dacă ar fi fost după bunicul, cred că i-ar fi spus de sute de ori pe zi aşa, numai să o audă cum îi răspunde şi cum râde.

"- Femeie, tu numa de râs cred că te îngraşi!"
"- Râde şi tu! Măcar aci nu plăteşti bilet ca şi la cinema şi unde mai pui că poate o să ajungi să nu mai dai banii pe centuri la pantaloni!"

Bunicul râdea înfundat, iar fumul de la Mărăşeştiul lui ieşea ca şi din sobă de la râs.
Erau...deosebiţi şi nu aş putea nici în o mie de vieţi să le redau frumuseţea dezinvoltă şi curată!

Serile, mâncam împreună, vorbeam, ne jucam. Da! Buncii mei se jucau cu mine orice: şeptică, popa prostu, 21, şah, nu te supăra frate, moară cu grăunţe de porumb şi boabe de fasole, ... !

Cel puţin, bunicul ar fi mers şi în patru labe dacă l-aş fi pus. De-aia bunica îi spunea:

"- Doamne bărbate că ai dat în mintea pruncilor! Te modelează ca pe o plastelină, iar tu stai ca şi mâţul la periat!", iar el mijea ochii şi sclipea!

Când ningea, stăteam cu nasul lipit de fereastră şi uitam să respir. Curtea bunicii era mare, iar când se aşternea zăpada părea un vis! Zăpada sclipea, luna era mare şi strălucitoare, luminile se jucau ca nişte spiriduşi, umbrele copacilor păreau că sunt mult mai mari...

Cu siguranţă acolo am învăţat eu să visez!

Nu am să uit niciodată casa. Erau două. Una de vară, care în timp a devenit permanentă şi în care eu am crescut, iar cealaltă, de oaspeţi. Cea de oaspeţi era mare, dar mie nu mi-a spus prea multe. Am dormit de prea puţine ori în ea, dar coptoristea (bucatarie de vara)..., pot să o descriu în cel mai mic şi neânsemnat detaliu. Nu am uitat nici măcar modelul cu care era zugrăvit peretele.
Era o casă modestă, simplă, dar atât, atât de însemnată pentru mine!

Tata a dărâmat-o. A făcut acolo o livadă. A lăsat doar casa de oaspeţi. Mi-e gol acum. Mi-e foarte gol, dar cum să-i spun tatei? I-am spus doar că are o livadă frumoasă care va face mere fermecate, aşa cum era căsuţa mea cea frumoasă...
Cred însă că...m-a înţeles pentru că mi-a spus că trebuia să o dărâme.
Probabil. probabil că ar trebui să accept şi faptul că acum, acolo stau ei...alţi bunici, bunicii fetiţei mele, dar...tot mi-e gol.

Mi-e gol de căsuţă, de Buna şi Bunul meu..., de nopţile liniştite în care îmi spuneau poveşti, iar focul pârâia în sobă, de tusea guturată a bunicului şi de pupa de noapte bună a bunicii..., de răsuflarea lor în somn care făcea să dispară orice teamă de întuneric sau rău!

Într-o zi de decembrie, bunicul s-a îmbolnăvit, dar am petrecut cel mai frumos revelion împreună. Eu şi cu bunicul în patul lui, iar bunica pe dormeza (canapea) ei. Au fost cele mai haioase glume pe care mi le amintesc să le fi auzit vreodată la vreun revelion. Am râs cu lacrimi. Toţi. Am adormit lângă Bunu meu. pentru ultima dată atât de plin de viaţă.

Într-o zi de aprilie, după o perioadă de chin pentru bunicul, timp în care i-am fost alături, i-am citit ţinându-i capul în braţe, l-am privit cât am putut de mult ca să îmi ţină de dor în zile ca asta..., l-am îngrijit...bunica ne-a chemat pe toţi în casă. Ne-a spus să zâmbim şi să-l lăsăm să plece liniştit. Bunicul nu a putut. Atunci bunica mi-a spus că trebuie să merg până la Oradea să aduc ceva de acolo. Nu am înţeles de ce. Am înţeles după ce am ajuns la Oradea şi a sunat telefonul. Eu nu îl lăsam să plece.
Când m-am întors...lumea şi viaţa mea se micise atât de mult încât mă sufoca. Şi acum e la fel. Nu trece. Durerea nu trece. Înveţi doar să trăieşti cu ea fără să răneşti oamenii dragi, dar durerea...rămâne!

Într-o zi de martie, la zece ani după bunicul şi după nouă ani de mare chin, s-a stins şi bunica. Bunica paralizase, iar omul acela vesel, plin de viaţă, de energie...se topea sub ochii mei.

Viaţa o culesese şi o puse într-o colivie pentru oameni... pe ea, ...cea mai minunată mierlă! I-a tăiat aripile, respiraţia, bucuria şi a tras cortina peste un suflet de mare om!

Bunica nu a murit înainte să îşi ia rămas bun. Asemeni bunicului, ne-am petrecut doar noi două un revelion împreună. Să fi fost oare coincidenţă...nu ştiu.
Am râs, am povestit şi mi-a lăsat cadou o ultimă povaţă... să lupt pentru visele mele şi pentru ca steluţele din privire să-mi strălucească din nou, pentru că nici un om nu merită să fie trist o viaţă întreagă, mai ales că niciodată nu ştim cum se poate termina!

"- Uite, iubita mea...cine ar fi crezut că eu mor cu mâinile fine ca ale unei doamne şi nu cu sapa în mână? Cine ar fi spus că o să mă ţintuiască Dumnezeu de un pat fără să pot eu să umblu singură măcar pentru mine? Putea să mă pună şi într-o cutie de chibrituri odată ce mi-a luat puterea de a munci, de a umbla, de a mă spăla... M-ai spălat ca pe un prunc Ramona mea...ca pe un prunc. M-ai pieptănat şi m-ai făcut să-mi treacă urâtul... Mi-ai povestit, ai dormit lângă mine. Oarecum, sunt o bunică fericită cu toate durerile mele. Dar să ştii că am văzut că ochii tăi nu mai sunt sclipitori ca ai unui spiriduş, iar asta mă face nefericită. Vreau să fi fericită copila mea! Vreau să fi fericită şi pentru tine şi pentru toate nefericirile mele!..."

Nu am să uit niciodată ultima ei îmbrăţişare şi privirea... Cred că m-a cules în ochii ei pentru o eternitate, iar eu la fel!
Am stat atunci toată noaptea dor cu ea. Am dormit lângă ea ca şi altădată, dar bunica mea era deja atât, atât de departe. Boala storsese din ea orice urmă de viaţă...
Am remarcat însă aceeiaşi căldură în braţele ei pentru mine, aceeiaşi îmbrăţişare, acelaşi miros de EA care îmi trezea dimineţile de odinioară. Nu am să i-l uit niciodată! Uneori...îl simt atât de puternic încât mă trezesc svâcnind şi mă uit peste tot în jur să o regăsesc, să aud murmurul şi să simt mireasma de vanilie, nucă şi cozonaci proaspeţi în aer...

Între mine şi bunica, de la prima întâlnire a fost...o scânteie magică, de poveste, de basm...de iubire!

Ne-am iubit cum nici o altă bunică şi nepoată nu s-au mai iubit!

Bunica mea mă respira pur şi simplu prin fiecare privire, prin fiecare îmbrăţişare, prin fiecare gest !
Bunicii mei m-au iubit îngereşte, nefiresc de mult şi fără nici o rezervă! Mi-au dat totul fără să aştepte nimic, dar m-au crescut în aşa fel, încât niciodată nu s-au îndoit de ceea ce primeau înapoi prin fiecare por al fiinţei mele!
I-am iubit şi îi iubesc sincer...până la capătul capătului şi dincolo de tot ce înseamnă o despărţire!

Dincolo de golul ce l-au lăsat, a rămas plinul şi dragsotea infinită de ei, de toate clipele noastre împreună, de poveştile la gura sobei, de jocuri, de serile afară pe târnaţ, de zilele însorite, de glasurile lor, de tot ce mi-au dăruit ei atât, atât de sincer, de pur şi frumos!

Şi cum spuneam...oamenii ne duc mai departe ca şi pe o poveste...
Ei sunt cu adevărat povestea mea şi nu se vor sfârşi niciodată!!!


Ei vor trăi mereu şi se vor continua întotdeauna cu..."Au fost odată ca şi niciodată..."

3 comentarii:

Crengu spunea...

Of, mai Lady Allia, cum rascolesti tu sufletele cu o astfel de poveste...

M-ai facut sa-mi amintesc de mamaita mea, de parca as fi putut-o uita vreodata...

Sandrina-Ramona Ilie ( Lady Allia) spunea...

Crengu...bunicile nu se pot uita.
Ştii de ce?
Bunicile nu mor niciodată...nici măcar atunci când ne părăsesc!

O săptămână frumoasă vă doresc!

Anonim spunea...

Frumos, minunat, perfect...
Bunicii mei sunt TOTUL pentru mine! Viata, aerul, lumina ochilor!