23 martie 2011

De azi am să cresc copil!


În ultima vreme, ideile mi se învălmăşesc în suflet, în minte...nu mai pot să scriu mai nimic. Aş scrie despre atât de multe, dar când ajung aici...ideile îmi tac, se sufocă, mi se leagă de degete...nu vor să fie scrise. Poate, aşa mă gândesc eu, uneori e bine să tăcem. Când cuvintele ne cer...e bine să tăcem, dar întreb eu, când tăcerea se vrea numai tăcere, cum putem ieşi din acel gol? Aş vrea să urlu, să ţip, să plâng, să râd, să gesticulez emoţii, dar nu mai pot. Simt încet cum aproape toţi oamenii mi se strâng în jurul gâtului. Urăsc falsitatea şi urăsc duplicitatea. Urăsc să mi se zâmbească pe faţă, iar când mă întorc, în spatele meu să se nască grimase. E ca şi cum din pământ ar ieşi liane reci şi ţi s-ar înfăşura în jurul trupului, a sufletului, ţi-ar şopti, te-ar strânge încet...să nu poţi să mori nici măcar în tine. Oamenilor le place să se joace cu suflete, cuvinte, cu promisiuni. Ştiu că nu le vor îndeplini, dar le face plăcere să se simtă bine pe moment. Este ca şi cum ai băga otravă cu bună ştiinţă în cafeaua cuiva şi ai aştepta să moară după ce pleci. Oamenii uită din ce în ce mai mult să sărute mâna mamei. E mai bine să o strângă la uşă. Nu ne mai oprim la un şotron, pe o bancă în parc. Copiii nu mai sunt frumoşi. Sunt doar gălăgioşi. Nu avem timp să râdem cu ei, să ne jucăm cu ei, dar avem timp să ţipăm la ei şi să le ţinem predici. Nu ne mai place nimic. Ne place doar să ne plângem şi să stăm acolo în balta propriilor lamentări în speranţa că va apărea o barcă. Dacă e să apară, ne comportăm de parcă avem tot dreptul să urcăm sus. Să mai coboare şi ei, că noi am stat destul acolo. Nu ştiu unde se îndreaptă conştiinţa şi sufletul omenesc, dar cred că eu mă îndrept din ce în ce mai mult către o altă direcţie. Pur şi simplu m-am săturat să fiu printre oameni mari. Acolo nu e timp pentru zâmbet. Nu e timp pentru a sări coarda, pentru a sta pe spate şi a desena cu degetul înmuiat în iarbă cerul. Nu e timp să modelăm norii. Nu e timp să privim cum dansează păsările pe cer. Nu e timp să treci cu mân prin frunzişul copacilor. Nu e timp să te caţeri în copaci. În lumea celor mari e timp doar de certuri, de despărţiri, de grabă, de somn, de stres, de oboseală. Când ei sunt aşa, lumea din jurul lor dispare...cu tot ce are frumos. Uneori dispar chiar şi copiii. Îi culcă mici şi îi îmbrăţişează doar la nunta lor. Eu vreau să redevin din ce în ce mai mult copil. Vreau să pot sta pe trepte în faţa blocului şi să colorez cu cretă. Să mă joc ascunselea şi să "ţară, ţară vrem ostaţi!". M-am săturat de Pepe şi Zăvoranca, de Boc şi Băsescu, de ideea că oamenii doresc schimbări pentru care nu ridică nici măcar un deget. M-am săturat să văd zilnic acelaşi noroi politic şi să ies afară să văd cum oamenii fac pe nemulţumiţii. Pentru mine cine e nemulţumit dă cu pumnul în masă, vine cu o listă de schimbări, strigă, vorbeşte cu cine e nevoie şi poate face ceva... mă rog. M-am săturat să nu dăm doi bani pe sportivii care schimbă în bine acolo unde alţii au adus doar rău...în ochii celor de afară. Pentru noi e calr că ei nu înseamnă prea mult. Dacă ar însemna nu ne-am lăsa campionii să moară singuri în spitale. Singuri, părăsiţi şi săraci. Nimic educativ la televizor. Noroc cu filmele coreene din care poţi să mai sorbi puţin gust de umanitate şi înţelepciune, iubire şi respect. În rest numai nore pentru mama, socrii contra socrii, fii contra părinţi, emisiuni de doi bani făcute doar să spele creiere şi să dea mai departe prostia omenească ridicată la rang de "divertisment". Deci, da! Am să mă aşez lângă fetiţa mea şi am să învăţ din nou copilăria. Am să îmi fac căsuţe în copaci şi am să citesc despre lumea aceea unde oamenii luptau pentru un zâmbet, pentru o îmbrăţişare, pentru iubire. Am să citesc despre Feţi Frumoşi şi Ilene Cosânzene, despre prinţi mici şi vulpi, despre stejari bătrâni şi mese vrăjite care vorbesc. Am să citesc despre mine şi am să încerc să mă regăsesc undeva. Am să învăţ să râd mai des. Am să învăţ să mă joc mai mult, să visez mai mult, să cred mai mult în lumea aceea fermecată pe care majoritatea o îngropăm prea repede în noi. Am să învăţ de la ea candoarea şi bunătatea, gingăşia faţă de tot şi iubirea care nu se îndoieşte, nu întreabă, nu răscoleşte. De azi, voi sta mai mult pe spate, voi privi mai mult cerul şi voi încerca din nou să modelez nori. Dacă vreţi, puteţi lua şi voi câţiva...sunt destui pentru toată lumea! De azi am să cresc copil!

5 comentarii:

The dreamer spunea...

Vreau si eu ... sa cresc copil, da' se pare ca problemele cu care, voit sau nu, m-am incarcat ... ma trezesc destul de repede la realitate ...

cherie spunea...

Si pana acum ai avut o buburuza de crescut. Nu mai ai nevoie de alta buburuza doar ca sa scapi de gandurile tale negre.
Si in alta ordine de idei. Nu imi trimiti cartea? Pana dupa Paste stau in Bucuresti,
Gunea Emilia.
str. Trestiana nr.1 bloc 31 ap. 14 sector 4 Bucuresti.
Cod. 040371

Sandrina-Ramona Ilie ~ Lady Allia spunea...

Visătoarea mea dragă...uneori, cu sau fără ele, reuşim. Indiferent cum ni se strânge lumea în jurul gâtului, putem rupe laţul şi putem fi copii. Totuşi, totul are un preţ...că, aşa e în tenis! Oamenii dacă te văd fericit, musai să te facă să te simţi altfel :).

TU eşti oricum "un copil" minunat!

Sandrina-Ramona Ilie ~ Lady Allia spunea...

Emi, te rog din suflet să mă ierţi pentru faptul că am întârziat atât. Într-o zi, am să îţi explic de ce :), dar şi aşa ştiu că oricum ai înţeles. Tu mă cunoşti destul de bine. Am fost un fel de carte deschisă de la bun început. Luni o trimit. Mai am de trimis trei şi le trimit luni :). Mulţumesc şi de abia aştept să pot să o fac personal.

cherie spunea...

Ma bucur !