Astăzi mă simt evreu. Simt cum aerul se strânge în jurul meu fără să fiu închisă într-un inuman lagăr de concentrare.
Privind de la o vreme în jurul meu, constat că nu trebuie să ţi se pună sârmă ghimpată în jurul graniţelor ca să trăieşti fără nici o urmă de iluzie, de speranţă, de bine, de viaţă. Lagărul trăieşte în noi, cu noi. A devenit un fel de a fi. Nu trebuie să fim gazaţi pentru a muri. În momentul în care nimic din ceea ce suntem nu se mai regăseşte în noi, am murit deja destul de mult.
Oamenii mor în fiecare zi puţin câte puţin. Unii de ruşine, unii de bătrâneţe, unii de foame, unii de boală, unii de neputinţă, unii din lipsă de perspective şi soare. Unii mor privindu-şi copiii. Mor de fiecare dată când îi privesc. Nu se mai pot bucura de ei. Se întristează la gândul că aceştia sunt oarecum condamnaţi şi blazaţi. În ţara lor nu pot deveni o naţie frumoasă, sigură, liniştită, iar în afară sunt etichetaţi ca şi români.
"Românul" nu mai este o naţiune. "Românul" este o etichetă. Nu mai suntem eticheta lui Eminescu, Iorga, Kogălniceanu, Cantemir. Suntem oamenii aceia care avem pe noi însemnul lagărului în care ne-am născut. Ne recunoaştem peste tot după umbra din priviri şi suntem recunoscuţi peste tot dacă spunem că suntem români.
Deci vedeţi?
Nu trebuie să fi închis într-un lagăr ca el să te urmeze peste tot, să se strângă în jurul tău ca şi un laţ, ca şi un blestem.
Astăzi sunt evreu. Peste tot în jurul meu sunt numai ruine şi mirosuri adânci, înţepătoare. Miroase a depresie, a deziluzie, a deznădejde, a moarte. Unii au ajuns din oameni vrednici, oameni care se chinuie să trăiască de pe o zi pe alta. Alţii au ajuns ca după zeci de ani de muncă să se întrebe de ce au mai muncit dacă nu au timp să se bucure de nimic? Unii muncesc şi muncesc, dar nu le rămâne mai nimic pentru a le pune celor mici pe masă. Unii se îmbulzesc şi se bat la cozile cantinelor sociale. Unii ajung după gratii în speranţa că ai lor poate au avut o mâncare caldă sau o haină sau o pătură...
Cerul devine foarte întunecat. Norii din noi s-au ridicat până la Dumnezeu, dar Dumnezeu tace. Guvernanţii defilează printre noi dintr-o altă lume. Au haine şi costume scumpe, case şi vile, dar ce e mai rău e că au alte idei despre viaţă. În mintea lor un om poate trăi cu 350 de Ron sau cu 700 Ron. Ba mai mult...spun că nu au de ce se plânge pentru că din aceşti bani se poate trăi decent. Vedeţi cum se poate gaza o naţie întreagă fără să fie nevoie de camere speciale? Suntem gazaţi şi injectaţi letal cu lipsă de pespective, cu sărăcie, cu ignoranţă şi nepăsare.
Cum am spus...azi mă simt evreu cu precizarea că ei au rpmas o naţie de oameni respectaţi. Mă tem însă că nouă până şi respectul de sine ne-a fost luat! Deci, într-un Auschwitz denumit România, nici măcar evreu nu mai am dreptul să fiu!
Azi, eu, românul cu numărul NNN am fost ucisă cu premeditare şi zâmbetul pe buze din lipsă de responsabilitate şi guvernare fără precedent!
Am murit încet, dar nu am văzut nici o pată de cer senin deasupra. Sper ca într-o zi cineva să fie în stare să-mi alunge ceaţa de pe ochi şi să-mi transforme mormântul din suflet, din moral şi din conştiinţă într-o ţară a bunului simţ, a responsabilităţii, a legalităţii, a siguranţei!
Altfel, am să mor cu adevărat iremediabil şi ireversibil!
(Sursa foto: fotografiile nu îmi aparţin. sunt preluate de pe net)
România, a devenit un altfel de Auschwitz...lagărul unde se mor suflete!!!
"Statul este o totalitate de cetateni, necesara pentru o existenta autosuficienta. - Aristotel "
"Sărăcia este părintele revoluţiei şi crimei. - Aristotel "
(Sursa foto: Isabelle Lorelai)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu