secvenţe şi stop cadru

Alejandro Fernandez - Abrazame
   

într-o altă zi, când am deschis fereastra larg să prind în palme şoaptele dimineţii, mirosea a ploaie şi iarbă
aş fi vrut să mă urc pe nori să te strig acolo, departe unde eşti, să te aplec către mine
umerii tăi, gâtul tău... într-o altă zi, nu în aceasta bineînţeles, miros a scorţişoară şi a cer vanilat
ştii ce? am să risc! am să urc sus, acolo în lumea ta imposibilă şi am să te strig pe nume
cred că m-ai auzit, deoarece în mine s-au trezit toate mările şi mă ia cu ameţeală
cât de frumos pot să-l recit acum pe Stănescu, pe Sorescu... l-aş adăuga aici şi pe Ciobanu
el ştie să scrie cu Aliona, cu soare şi pâine.habar nu am cum îi reuşeşte, dar chiar ştie
tăia lumina felii, felii şi o întinde pe hârtie. ba nu, pe suflet. apoi totul devine poem. simplu ca bună ziua
cât de bine mi-l amintesc acum pe Fernandez, limba franceză şi salsa de sub pieptul tău.
glasul vecinei de jos care bate în tavan să dau muzica mai încet în timp ce eu m-am încătuşat
în gândurile tale latino şi o pereche de blugi strâmţi. pe genunchi am o carte îngălbenită de poezii.
bineînţeles că azi trebuia să fie şi Hopkins la televizor. altfel ziua nu era tocmai perfectă
dar ştiţi ceva? închideţi-mă într-un cub, băgaţi-mă în buzunar. faceţi-mă să dispar într-o lume fără
ferestre, fără muzică, fără Stănescu. dacă am gustul de scorţişoară cu mine, lumea e a mea
totul devine un film de dragoste vechi care se repetă aproape singur. e nevoie doar de o inimă să bată,
iar ferestrele se deschid singure. tăiaţi-mă şi în bucăţi. dacă şi vanilia o am în vreun buzunar, vă spun: nu mor niciodată.
nu am nevoie de nici un punct de sprijin decât de gâtul şi umerii lui. acolo adoarme luna mea. şi eu. acolo se scrie poezia mea. acolo aşez lumile mele. toate. şi le dau sens. dar e bine că nu ştiţi despre cine vorbesc.
stop cadru. aici rămânem doar noi doi. am să puşc din degete, iar la trei...totul va dispărea în jur. îmbrăţişează-mă şi atât. mă auzi iubite? dă muzica mai tare şi hai să ne ţinem pe palme!