Sunt mulţi care nu pot să înţeleagă de ce iubesc Focşaniul...şi probabil nu am să pot niciodată să-i fac să înţeleagă de ce.
Pot doar să le spun că l-am iubit de prima dată... Era toamna lui 2006 şi am ştiut încă de la primul pas pe aleeile Focşaniului că acolo este locul acela unde sufletul meu se simţea "acasă". Era ca şi cum ne-am fi cunoscut demult, iar emoţiile ne-au reamintit unul altuia. Părea că îi cunosc fiecare alee, fiecare parc, fiecare copac..., iar oamenii – pare că toţi se cunosc şi îşi cunosc necazurile şi bucuriile, iar când cineva din afară se mută
aici...devine de-al lor şi învaţă să simtă la fel de...focşănean şi
frumos!
Frumuseţea oamenilor şi a locurilor stă în ochii celui care le priveşte, în sufletul său, iar eu privesc totul prin prisma faptului că lucrurile simple sunt cele care dau strălucire vieţii: zâmbetul unui copil, o păpădie într-un parc, datul în leagăn cu fetiţa mea, un castan bătrân cu ramuri umbroase, o bancă sfredelită de timp în lumina unui felinar, glasul vecinei de sus care vorbeşte la telefon cu băiatul plecat în străinătate, lătratul unui câine, salutul de la balcon al doamnei de vis-a-vis, o biserică de lemn înconjurată de trandfiri şi prospeţime, o repetiţie de fanfară, o plimbare de seară cu luna în priviri, în ţârâitul greierilor şi al lăcustelor, o cafea pe care să o sorbi încet privind stelele în timp ce din cameră auzi respiraţia celor dragi, fumul unui coş de furnal ce desenează amurgul, covrigii pe care îi cumperi în fiecare zi asemeni unui ritual atunci când mergi în parc, ochii vânzătoarei care devine o parte din viaţa ta, paşii săriţi sub formă de şotron pe dalele de la alee ca să poţi vedea cum sclipesc ochii copilului tău, primii paşi ai copilului, mireasma mâncării din bucătărie, grădinile cu flori....şi ar mai fi.
Cred că fiecare ar trebui să privim astfel un oraş, iar dacă imaginea pe care ne-o redă sufletul după fotografierea lui nu ne oferă astfel de imagini, atunci, categoric nu aparţinem acelui loc şi nici el nu ne aparţine nouă!
Nu am fost de câteva luni pe aleeile pline de castani ale Focşaniului. sau, am fost, dar nu pe cele care duc la gară. Astăzi însă am fost şi pe acolo. Cu sufletul în gât.
La Focşani a început Festivalul Vinului şi al Toamnei - Bachus 2009. Frumos ca de obicei. Poate nu există acelaşi fast ca şi în alte oraşe mari..., dar alte oraşe niciodată nu vor avea ceea ce are Focşaniul şi Vrancea...oamenii, oamenii lor frumoşi! Exuberanţa, entuziasmul, tinereţea indiferent de vârstă, apropierea oamenilor...
Eram în autobuz când am ajuns pe Bulevardul Gării şi am revăzut aleeile mele dragi, presărate cu paşii micuţi ai Augustei, cu primele gângurituri, cu vise despre cum voi îmbătrâni eu frumos în acest oraş, iar părul alb îmi va prinde culoarea focului în toamnă cînd copacii se vor scutura de frunze...
Toate amintirile mi se derulau în faţă asemeni unor pelicule vii... Jur că amintirile pot vorbi şi pot fi reale! Atât de reale încât le poţi atinge sau...te pot atinge! Pe mine m-au atins. Poate pentru că sunt ale mele.
Mi-am amintit cum mă "ningea" cu frunze Focşaniul la prima noastră întâlnire şi cum m-a iubit cu farmecul lui în tot acest timp!
Focşaniul a fost dragoste la prima vedere. Va rămâne mereu marea şi singura dragoste a inimii mele... este singurul care îmi cunoaşte sufletul pe de rost. Uneori îl auzeam cum mă şoptea printre copacii din parc, iar eu zâmbeam pentru că eram fericită aşa cum nu am mai fost niciodată. Oraşul ăsta ştia să curgă prin mine să îmi dădea putere. Ştia şi când să se aplece cu aripa sub aripa mea rănită să mă ridice. Reuşea de fiecare dată să îmi descreţească fruntea. Mereu era un copil prin preajmă, o mierlă, o cinteză, un rond de flori, o femeie care să îi zâmbească frumos fetiţei mele, o frunză care să îmi sărute creştetul...
Mi-am amintit cu câtă emoţie ne-am mutat aici... în primul nostru cămin adevărat şi cum am adunat cele mai frumoase clipe...tot aici!
Aici, într-un apartament în cartierul Gării, a vorbit pentru prima oară Gărgăriţa mea...
Aici, cu fruntea lipită de ferestre mi-am visat atâtea vise...
Aici, în Parcul Bălcescu a făcut copila mea mult iubită primii paşi...tremuraţi şi plini de emoţie...
Aici, ... am învăţat pe de rost fiecare castan, fiecare drum, fiecare cotitură, fiecare grădină cu flori până la piaţă şi înapoi...
Aici, mi-am dat seama cât de simplu este să fi om dacă eşti deschis, direct şi sincer...aşa cum sunt oamenii locului. Simpli, frumoşi...fără pretenţii. Dacă le zâmbeşti şi le vorbeşti din inimă îţi dau şi sufletul din ei!
Sunt oameni care ştiu preţui clipele şi ştiu că viaţa este scurtă ca să ne păcălim singuri!
Se adună împreună de câte ori au ocazia, se veselesc, fac câte un grătar - la fiecare sfârşit de săptămână te trezeşti în miros de grătar :) şi ajungi să iubeşti până şi asta - glumesc... Ceea ce mie mi s-a părut deosebit de important...se ajută unii cu alţii, unii pe alţii! Vrâncenii sunt omenoşi...vrâncenilor le pasă de oamenii din jurul lor şi nu uită niciodată când intră în casă să îţi spună că dacă ai nevoie de ceva să spui fără jenă, deoarece fiecare dintre ei a trecut prin greutăţi şi...de aia suntem oameni şi alături...să ne ajutăm...
Ştiu toţi copii din jurul blocului şi le face plăcere să îi audă râzând sau bătând mingea. Nu ţipă la ei, nu le spune să meargă în parc...pur şi simplu se bucură de ei. Uneori îi vezi intrând în joc. Nu ştii atunci cine e bunicul, cine e copilul...zâmbeşti şi te bucuri. Acolo, oamenilor încă le mai pasă de copii şi nu îi lasă în voia sorţii. fac orice pentru a-i vedea realizaţi. Muncesc din greu inclusiv la sfârşit de săptămână, merg în străinătate, dar, nu îşi lasă copiii la mila nimănui. Majoritatea ştiu că trebuie să aibă şcoală şi bun simţ. Pentru asta muncesc părinţii lor. Pentru educaţie şi bunăstare. La ei, între părinţi şi copiii se creează un univers pe care nu îl poţi înţelege decât dacă trăieşti printre ei.
Seara ies în faţa blocului şi-şi povestesc bune şi rele, joacă şah, joacă table, coc vinete şi ardei împreună, iar la sfârşit fac schimb de borcane cu murături şi zacuscă!
Îşi împart fiecare bucurie, fiecare realizare, fiecare tristeţe... împart orice şi o fac cu atât de multă bucurie şi entuziasm, încât ajungi să reduci din ce în ce mai mult valorile vieţii deoarece îţi dai seama că adevărata valoare este simplitatea, iubirea, recunoştinţa şi sinceritatea!
De când locuiesc printre ei...am ajuns să cred că oamenii de aici sunt o familie, o familie mai mare şi frumoasă!
La început nu am vrut ca Focşaniul să ştie că eu plec, dar el ştia deja. Ştia că am venit să-mi iau Adio... Azi, peste aleeile Focşaniului cădea ceaţa şi era frig. Copacii nu mai priveau cerul. Stăteau zgribuliţi ca şi sufletul meu...doi goi...
Eu, femeia care croiesc poveşti cu tinereţe fără bătrâneţe, cu stele care împlinesc minuni...nu pot face nici o magie pentru mine!
Magia mea ar fi atât de simplă...
Probabil însă că şi minunile se întâmplă doar acolo unde există posibilitatea...de a se împlini. Sau timpul, sau tăria... nu ştiu!
Cred că este pentru prima dată când simt ca o durere în piept, ca un ţipăt, că viaţa m-a gârbovit, iar eu nu i-am stat deloc în cale...
Nu am să îmi văd fata crescând aici ...
Nu am să o văd venind îmbujorată din Parcul Bălcescu după ce un tânăr frumos va fi să o plimbe prin prima poveste de iubire...
Nu am să îmbătrânesc aici şi nici toamnele Focşaniului nu mă vor mai ninge...cu magie şi frumuseţe!
Nu am să mai văd cum înfloresc florile din grădini când merg la piaţă şi nu voi mai zâmbi niciodată la fel de senin ca aici...locul unde mi-am fost "acasă"!
Sau poate voi ajunge, dar astăzi cu siguranţă nu simt aşa...
Astăzi, pentru prima dată am plâns fără să vreau să îmi ascund lacrimile...
Am plâns de când am ieşit din casă, am plâns când mi-am "revăzut" fetiţa alergând prin parc, am plâns când am văzut drumurile pe care le-am bătut de sute de ori, am plâns când mi-am privit focşănenii bucurându-se unii de alţii, cântând şi dansând mândri că sunt moldoveni, am plâns când am dansat şi eu alături de ei...mândră că-mi sunt moldoveni!
Pur şi simplu nu am putut să-mi opresc lacrimile.E asemeni unei dureri...frumoase!
La festival...a venit şi Aurel Moldoveanu. Mi s-a confirmat încă o dată că şi oraşul meu ştia că vin să-mi iau Adio..., altfel nu l-ar fi adus pe acest moldovean să-mi răscolească toate emoţiile şi tristeţile şi bucuriile...
Şi, pentru că aici este totuşi un Han al Poveştilor, iar eu sunt o Povestitoare cu o incurabilă dragoste de oameni, de poveşti, de vise...am să spun:
"poate..., spun doar...poate, totuşi viaţa îmi va zâmbi şi mie şi se va întâmpla o minune"...
aşa, cum un suflet atât de drag mie (căruia îi cer iertare dacă l-am întristat acum...) îmi tot spune şi-mi doreşte...
Şi...de ce nu? Minunile poate există şi la cei care nu şi le permit...
Aşa cum oamenii se ating din întâmplare în viaţă şi îşi rămân indiferent cât de departe ar fi unii de alţii..., aşa sunt şi unele locuri ... ne ating dintr-o fericită întâmplare viaţa, sufletul şi...ne
rămân...mereu...oriunde ne-am afla şi orice am face!
