12 ianuarie 2011

visul unei nopţi de iarnă...

- Spuneai că bunicii nu pot muri, aşa spuneai...!
- Şi pot?
- Păi, am văzut cum cădea pământul peste voi, cum curgeau lacrimile singure, cum se aşezau coroanele, cum reveneau pomenile an după an, cum ...
- Deci, din această cauză, tu crezi că am murit. Pentru că ne-ai văzut îngropaţi!
- Ei, haide bunicule! Ştim cu toţii că aşa se întâmplă. Nu?
- Nu ştiu, tu să îmi spui! Tu eşti cea care se pare că ai nişte nelămuriri!
- Păi cum să îţi spun dacă am nelămuriri? Doamne, mereu complici totul! Nu poţi şi tu să îmi răspunzi măcar o dată direct?
- Ba da, dar tot nelămurită vei rămâne!
-Mda, aşa spui tu!
- Aşa spun eu!
Bunicul duse mâna la buzunar şi luă o ţigară. Zâmbi larg. O aranjă frumos între degete apoi, o aprinse. Trase adânc. Oftă bucuros.
- La fel de bun tutunul ăsta!
- Deci Dumnezeu vă lasă să fumaţi în Rai! Ciudat!
- Ciudat este cum priveşti tu Raiul şi pe Dumnezeu uneori. Dacă ne-a lăsat să fumăm ca şi muritori de ce ne-ar interzice ceva acum? Oricum, şi în Rai oamenii caută locuri ascunse unde să stea liniştitţi să facă "lucruri interzise". Cred că e un obicei prost :).
- Da... Iese fum...
- Te miră? Vrei să îţi mai fac rotocoale?
Mă uitam la el şi aş fi vrut să nu fie un vis sau o iluzie. Aş fi vrut să nu fie doar câteva litere dintr-un text care poate naşte sentimente, emoţii şi amintiri frumoase. Aş fi vrut...
- Da, probabil crezi că visezi, iar eu sunt o închipuire din capul tău care nu are altceva mai bun de făcut decât să stea să fumeze în gândurile tale şi să dialogheze fără sens.
- Şi nu e aşa?
- Este cum simţi şi vrei tu să fie!
- Eu vreau să fie real!

- Atunci este real!
- Ba nu este!
- Hotărăşte-te! Mereu eşti aşa nehotărâtă?
- Ar trebui să îmi spui tu. De unde eşti vezi mai bine...
- Da, ar trebui să mai lucrezi la asta. Ai pierdut cam multe din cauză că te-ai hotărât cam târziu sau deloc.
- Da... Sunt chestii în care nu m-am hotărât deloc. Nu pot!
- Da, probabil te-am ajutat şi eu mult în privinţa asta. Ai fost un copil care ai căutat mereu, care ai dorit să descoperi sensuri..., care ai crezut în faptul că nu există oameni răi, care nu te-ai mulţumit niciodată cu un refuz sau cu un nu.
- Mă faci să mă simt o ciudată! Spui asta de parcă ar fi ceva rău!
- În lumea ta este ceva care te ţine puţin pe loc. Ajungi la sens, dar puţin mai târziu decât alţii. Nu e uşor mereu să cerni. Acţiunea e ... timp.
- Păi, prefer să cern. Nu îmi place să pun diagnostice greşite pe sufletul şi acţiunea cuiva.
- Deci, ai aflat răspunsul?
- Ce răspuns?
- Am murit Ramona mea?
- Cred că nu m-am lămurit încă!
- Cred că e prima oară când întrebi greşit sau nu pui întrebarea cui trebuie!
M-am încruntat. Bunicul stătea rezemat de peretele scorojit al casei. În târnaţ (prispă) era răcoare. Bunicul făcu un gest ciudat. Frecă încet cele trei degete...de parcă ar fi ţinut ceva între ele. Îl priveam tăcută. Cerul era de iarnă. Plin şi gros. Zăpada strălucea. Din casă se vedeau lumini. dacă bunicul era acolo, probabil bunica murmura colinde şi frământa cozonac de o zi.
Bunicul mă privi zâmbind de sub sprâncene.
- Începi să înţelegi!
- Eu cred că mă bag şi mai mult în ceaţă! Am zâmbit. Ce frecai adineaori între degete?
- Aerul... E rece şi dens. Pot să îl simt. Uneori mi-e dor de aerul de acasă. Numai aici pot să mă satur de el...
- Da... Stăm în târnaţ de parcă ar mai exista casa, voi, locurile şi ...
Rio începu să alerge prin curte. Se juca prin zăpada ca de obicei. Se ridică şi deschise uşa de la târnaţ. Niciodată nu am înţeles cum putea să facă asta. Probabil dorinţa de a fi mângâiat şi iubit era mult mai mare ca o închizătoare să-l poată ţină departe de mine. Se tupila tot sub palma mea şi mă privea de parcă nu m-ar fi văzut de ani întregi.
- Câinele ăsta nu se va sătura niciodată să te privească!
Din ochii mei se prelingeau lacrimi. Mâna îmi tremura. Tremuram toată. Îmi tremura şi inima. Rio se plimba pe sub mână. Îi simţeam blana moale. Îmi luă mîna între labe şi rămase aşa o vreme. Mereu făcea aşa. De mic. Cred că acolo găsise el liniştea şi bucuria lui. Era singurul care mi-a iubit mâinile vreodată ...
- Bunicule...
- Da, elfule...
Gura mi s-a ridicat către urechi. Am tras în piept cât de mult aer am putut. se pare că bunicul avea dreptate. Nicăieri aerul nu este mai îndestulător ca acasă. Ei...şi acolo, atunci...au fost prima mea casă, prima mea "acasă". Socotesc că mereu mă voi întoarce acolo indiferent de vârstă, de depărtare, de "pământ" şi "morminte". Locul acela trăieşte bucată cu bucată în mine, în inima şi sufletul meu, în cele mai adânci gânduri.
Uşa casei se deschise. Un abur de aer cald ţâşni afară. Chipul ei... Doamne cât de dor mi-a fost să văd din nou chipul ei acolo! Zâmbea. Nu mai avea nici o mână amorţită. Era roşie în obraji şi veselă. Trase uşa după ea şi veni lângă mine. Aplecă capul într-o parte şi ridică din sprâncene zâmbind. Îmi luă bărbia sub mâna ei frumoasă şi mă sărută pe frunte, pe obraji, pe buze, pe bărbie, pe păr... Îmi puse mâinile pe obrajii ei şi spuse doar atât:
- Niciodată nu mi-a fost atât de dor să frământ cozonacul ăsta pentru tine sufleta bunicii...
Am început să plâng. Mi-am îndesat obrazul în sorţul ei, între mâinile ei, în trupul ei şi am plâns. Mă mângîia pe creştet şi şuşuia...
- Şîîîîşşş! Şîîîîşşş! Şîîîîşşş!...
 Mireasma de cozonac dispăru ca o adiere. Încet şi frumos. Mirosul ei se simţea în pernă. Vocea bunicului se auzea răzbind din interiorul meu, Rio lătra de undeva de departe. Bradul sclipea încet şi ritmat. Augusta dormea liniştită. Pe obraz se simţea o urmă uscată de lacrimă, iar pe fruntea mea alta. Poate a fost doar un vis dintr-o noapte de iarnă, poate uneorii îngerii vin la noi, poate oamenii nu mor niciodată doar pentru că noi îi îngropăm sub 2 metri de pământ şi poate, Crăciunul este cu adevărat o noapte a magiei.

5 comentarii:

Danielle Wolf spunea...

Mulţumesc, draga mea dragă! De mult nu am mai citit ceva care ... să mă tulbure şi să mă încânte într-o măsură aşa de mare! Felicitări! Mulţumesc, suflet frumos! Da, să fii convinsă: bunicii nu mor niciodată, poate doar odată cu noi... dar nu există niciodată o rupere, o despărţire...
Vă îmbrăţişez pe amândouă, cu mult drag, D.

Nistor Ramona spunea...

Eu plând de fiecare dată când trec pe lâng casa bunicilor ... aşa linişte e ... nu mai eu aud radioul răsunând pe toată strada...

Sandrina-Ramona Ilie ~ Lady Allia spunea...

Danielle, mă bucură să ştiu că scriu pe placul sufletului tău... Primeşte îmbrăţişare şi de la noi :).

Sandrina-Ramona Ilie ~ Lady Allia spunea...

Rami, cred că ştiu bine ce simţi. Şi de ce eşti rea? Dacă tu auzi radioul şi eu îl aud...am gps sufletesc :D.

Nevi spunea...

superb...bunicii mei inca mai traiesc si prin creatia aceasta m-ai facut sa le redescopar valoarea sentimentala..