Gânduri...ale mele, poate şi ale voastre...

De la o vreme, apropiaţii mă tot întreabă ce am?! Eu, eram o fire deschisă, veselă, zâmbitoare. Scriam mult. Uneori nici nu avea importanţă ce...eu scriam. Scriam despre lucruri care aparent nu au nici o importanţă, dar care pentru mine aveau. Scraim despre un bătrân care zâmbea în parc, despre un copil care s-a julit la picior şi despre mâna mamei lui care făcea minuni. Scriam despre păsări, despre copacii din Focşani, despre munţi, despre ochii lui. Înţelegeţi? Scriam. De la o vreme sunt absentă. Singura fiinţă care mă ţine în viaţă asemeni unui aparat conectat în permanenţă la viaţa mea, la suflet, la impulsurile normale pe care le are o fiinţă este ea..., fiica mea. Este poate cel mai real sentiment şi cea mai reală fiinţă din viaţa mea, singura care îmi contează cu adevărat şi pentru care contez cu adevărat.

Dar acum, nu am să vorbesc despre dragostea firească dintre o mamă şi copilul ei ci despre dragostea mea faţă de oameni şi a oamenilor faţă de oameni.

Cum am spus, de la o vreme sunt absentă. Mă uit în jur şi nu pot să înţeleg... Pur şi simplu sunt năucită!

Românii sunt oameni sensibili, creativi, puternici, inteligenţi şi înţelepţi. E drept că le place să se împungă unii pe alţii, dar asta poate fi uneori benefic, ne ţine treji, ne face să zâmbim. Le place să stea la o bârfă, dar nici asta nu e rău uneori. Bârfele pot schimba vieţi şi mentalităţi dacă sunt folosite constructiv. Le place să stea la un pahar de pălincă, dar la un pahar de pălincă stau şi cei care au inventat scotchul. Străinii ştiu că românilor le place să trăiască bine şi sănătos. Deci, nici pălinca nu e rea dacă nu ne duce în pragul pierderii de sine. Românilor le place să încingă grătare în faţa blocului ascultând manele, dar nu maneaua e esenţa noastră ci faptul că ne place să ne adunăm, să ne fim unii altora.

Ciudat este însă, că atunci când ar trebui să ne fim cu adevărat, nu ne suntem.

Atunci, aproape firesc îmi tot pun întrebarea: oare, ce înlemneşte, ce încremeneşte un popor întreg?

Iresponsabilitatea? Nu cred. Românii au dovedit de foarte multe ori că sunt responsabili.Chiar şi fără posibilităţile unor ţări extrem de bogate, civilizate şi avansate, românii ştiu şi pot să facă minuni...inclusiv în spitale, în agricultură, în informatică, în şcoli... Românii sunt inventivi, iar asta i-a scos de foarte multe ori la suprafaţă în momente grele. Românii ăşi fac datoria faţă de semenii lor chiar şi atunci când nu au cu ce, când nu au banii pe care alţii îi au, când nu li se mulţumeşte înapoi sau sunt lăsaţi în uitare. Românii, cum am spus sunt sensibili şi nu sunt nepăsători. Că am ajuns la un capăt de drum, de linie şi că putem face pasul către asta...da, am ajuns şi este foarte uşor să călcăm dincolo. Defapt este cel mai uşor lucru pe care îl poate face cineva: să calce pe tărâmul nepăsării!

Teama? Ăsta e un răspuns tare greu. Refuz să cred că în secolul acesta, un popor poate să simtă teamă. Nu pot să accept că un popor se poate teme să strige ce are pe suflet atâta vreme cât nu contravine legii. Nu pot să cred că un popor se teme să iasă în stradă să îşi manifestedispreţul sau nemulţumirea faţă de un stat pe care îl slujeşte şi pentru care se ridică zi de zi din pat pentru a-i aduce beneficii, deoarece a merge la muncă nu înseamnă doar un beneficiu propriu, ci şi unul colectiv. Nu muncesc doar pentru binele meu ci şi pentru a mi se face bine, pentru a trăi o stare de bine, pentru a avea convingerea că după ce nu voi mai putea munci binele va exista ca şi o stare de normalitate. Nu? Nu vreau să cred şi nu pot să cred că oamenilor le este teamă să trăiască, să îşi ceară drepturile - pe care trebuie, sunt obligaţi faţă de ei, faţă de familiile lor şi faţă de copiii, copiilor lor să ŞTIE că le au!!!

În orice stat de drept şi normal, oamenii trebuie să ştie că ei au şi drepturi nu doar obligaţii, că legile sunt legi pentru toţi şi nu selectiv! În orice ţară oamenii ar trebui să aibă garantat dreptul minim la o viaţă de bun simţ!

În orice ţară normală atât cetăţenii, cât şi guvernanţii şi oamenii politici TREBUIE, au DATORIA MORALĂ de a se gândi la copii, la generaţiile următoare! Dacă ei şi noi trăim şi plătim nişte greşeli ale generaţiilor trecute, DE CE trebuie să îi condamnăm şi pe copii noştri să plătească gunoiul nostru de sub preş???

Scoateţi odată pentru totdeauna gunoiul, aruncaţi-l, ardeţi-l, treziţivă sufletele şi conştiinţa şi deveniţi nu doar români ci oameni, oameni cu proiecte pe lungă durată care să garanteze un viitor oamenilor ce vor fi în această ţară, care vor guverna aceste legi şi care vor conduce acest popor!

NU SE MAI POATE AŞA! Românii nu ar mai trebui să accepte să trăiască aşa în acest secol.

Înţeleg că nu ne mai pasă de cei care au fost ceva pentru noi: bătrânii, armata, emblemele acestei ţări, istoria!!!

Înţeleg că nu ne mai pasă de noi pentru că mergem cu valul şi cu vorba: fie ce vrea Dumnezeu să fie!!!

Dar când e vorba de copilul tău...nu mai înţeleg acceptarea devalorăzării persoanel şi ca şi naţie!

Nu pot să înţeleg şi să accept faptul că românii se tem de guvernanţii lor. Dacă ar fi aşa...care mai este rostul unei guvernări, al unui vot, al încrederii? Mai putem noi să ajungem undeva astfel? Unde începem, unde existăm şi unde ne vom termina? În ritmul acesta ne vom anula singuri şi iremediabil.

Mă uit la televizor şi nu văd decât mascaradă, mârlănii, corupţie sau poveşti despre corupţie pe care noi le privim ca nişte zombii şi aşteptăm să vedem cine e regina stupului, de parcă este atât de greu de înţeles că atâta vreme cât stupul există şi are putere, are nevoie de ingredientele necesare pentru a face "mierea" care ţine stupul în viaţă, are nevoie de lucrătoraşii lui..., iar ca o concluzie, regina nu va cădea. Nu va cădea atâta vreme cât justiţia e la mâna reginei, legile se pot stipula...că de aia sunt legi, iar stupul poate face atâta miere cât e necesar pentru a putea hrănii pe toţi cei ce trebuie hrăniţi să nu bâzâie. Un stup poate fi anihilat doar când mergi la el pregătit cu mască de protecţie pe faţă, pe mâni, cu pompa de fum să îi ameţeşti, să îi iei prin surprindere şi să ai tu controlul total. Altfel, albinele îşi revin rapid şi în dorinaţ de a se apăra pe ele şi matca lor vor ataca atacatorul! Punct! Asta e legea în natură, asta e legea după care funcţionează orice fel de stup, chiar şi cel uman!

Oricum, părerea mea sinceră este că ne hrănim cu iluzii. Vedem ce vor să vedem şi auzim ce vor să auzim. Realitatea este pe acolo, dar mult mai adâncă şi mai greu de înţeles, de probat, de scos la iveală şi de acceptat!

Cine sunt vinovaţi?

Fără acceptul nostru tacit, fără şpaga băgată de aproape fiecare român în buzunarul cuiva...nu s-ar fi ajuns niciodată la un asemenea hal de corupţie în ţară. Când spun asta nu mă refer numai la vămi. Ele sunt praf în ochi. Mi-e teamă de iluzia pe care însă o poate crea această diversiune.

Unii spun: "ce puteam să fac? dacă nu făceam...". Exact asta se dorea a se gândi. Exact ăsta era scopul celui care aştepta, iar unii au căzut în capcana unde avea să înceapă jocul cu viitorul lui. Azi un pic, mâine mai mult şi tot aşa. Nu ai făcut miting împreună cu colegii tăi atunci când era viitorul tău în joc pentru că te-a durut de pielea ta şi ţi-a fost teamă de locul tău de muncă? Credeai că celui pentru care taci îi pasă mai mult decât celui care a ieşit de foame, de griji, de responsabilitate în stradă? Aşa ai crezut? Foarte bine. Acum nu mai ai pensia, nu mai ai siguranţa locului de muncă nici cât înainte şi nu mai ai nici salariul pe care putei să îl ai.

Asta e durerea noastră cu românii. Ne e teamă să acceptăm faptul că acelui căruia îi pasă este omul de lângă noi care trăieşte aceleşi realităţi cu noi şi nu şefului sau politicianului care şi dacă ar vrea nu ar putea să ţină cont de fiecare dintre noi.

Aşa că, privesc cu mare amărăciune la ceea ce se întâmplă şi nu înţeleg ce poate înlemni, ce poate încremeni un popor până la auto anulare???

Poate este şi un bine în tot acest coşmar. Poate acum putem înţelege ce se poate întâmpla cu un popor care nu reacţionează. Poate acum putem înţelege că un popor poate fi anihilat şi distrus dacă se vrea fără să intervină străinii şi fără revoluţii interne. Poate acum înţelegem că aceia care fac istorie şi schimbă mentalităţile sunt oamenii...oamenii simpli. Schimbarea trebuie să înceapă cu noi înşine şi de la noi. Poate acest declin nu este altceva decât locul acela denumit "mocirlă" unde ne bălăcim cu toţii şi de unde când vom ieşi vom învăţa să clădim ceva cu adevărat constructiv şi durabil atât pentru siguranţa noastră cât şi a copiilor noştri. Nu ştiu, dar eu aşa sper. Sper că dacă nu am învăţat nimic din istoria noatsră pentru că nu ne-a plăcut ideea că ne-a fost băgată pe gât, poate vom învăţa ceva din istoria altor ţări. Poate că de data asta vom trece de la teorie şi la a pune în aplicare.

Cum am spus, de la o vreme sunt absentă. Mă uit în jur şi nu pot să înţeleg... Pur şi simplu sunt năucită!

Mă uit la apropiaţi, la vecini, la oameni pe stradă, la politicieni, la mass media şi nu pot să înţeleg. Unde sunt românii? Unde sunt românii din această ţară? Ce se întâmplă cu noi?

Singurul care îmi vine în minte acum este Domnul Adrian Ursu (mă bucur că acum este în echipa Antenei3) care aseară spunea atât de plin de amărăciune, de revoltă, de realist..."Suntem o ţară a tăcerii!". Asta m-a cutremurat. Mi-a fost pentru prima oară atât, atât de frig. Înseamnă că tăcerea asta nu e doar a mea ci este şi a altor oameni care pot să o simtă şi mai "profesional", iar asta nu poate fi decât o mare, mare amărăciune şi tristeţe.

Cu toate aceste gânduri, sper doar că aceia în care mai cred încă şi românii înşişi, pot schimba ceva în ei şi în ţara asta pentru ca fiica mea şi copiii voştri să nu trăiască şi să nu treacă prin ceea ce trec eu acum: lipsă totală de siguranţă!