A trecut destul de mult timp de când...

A trecut destul de mult timp de când nu am mai trăit starea aceasta de linişte în care cuvintele mele au fost tăcute...aşa, ca şi acum. Nu pentru că nu ar avea ce spune ci, pentru că nu pot exprima atât de multă fericire, uimire, rotunjime :). Stau lipită de sufletul meu...ne ţinem în braţe unul pe altul şi nici măcar nu putem respira. Ne tremurăm de emoţie unul pe altul...o apă liniştită, în care aleargă mii de emoţii...cercuri, cercuri în care te cuprind pe tine...minunea mea de om!!!
Astfel, încet, încet, inima mea împrăştiată peste zeci de mări şi zări...un puzzle fără identitate, fără casă, frânt,...învaţă o lecţie importantă a vieţii...să primească.
Aproape am uitat că "a primi" este la fel de important într-o relaţie cu "a dărui".
Zilele acestea, mi-am dat seama cât de mult m-a schimbat viaţa şi cât de împăcată trăiam eu cu ideea că sunt aceeiaşi. Nu sunt. În drumul meu prin viaţă am lăsat bucăţi din mine peste tot. Am stat în întuneric. Am străbătut drumuri ce păreau a fi fără ieşire. Mă obişnuisem să îmi port singură de grijă. ca şi frunză. Prin tremurul ei,lăsam roua să cadă la rădăcini. Să le întărească. Să le ţină în viaţă. Am devenit un om care se poate bucura ca şi un copil mic pentru oricine şi orice, dar când fericirea a ajuns la mine...bumerang am uitat să respir. Să respir bucuria. Exuberanţa mea dispăruse. Mi-a fost teamă. În singurătatea aceea, în întunericul acela...mă atinsese un suflet, iar eu am încremenit. Îmi era atât de teamă de această tresărire, de aceste trăiri încât m-am încuiat în inima mea. Sunt doar o inimă cu cerul în jos. Întoarsă pe dos către tine. Din teama de a primi, nu mai ştiu dărui! Am uitat paşii. Deşi, mă întreb de multe ori privindu-te dacă eu am făcut aceşti paşi vreodată. Încep să cred că lumea mea a început cu tine, pentru că nicăieri unde mă întorc în trecut, nu găsesc vreun semn de carte la inimă. Şi răsfoiesc prin mine ca şi într-o carte, iar ceea ce găsesc tot la tine mă duce. Şi acum ştiu...nu am trecut pe lângă ziua aceea în care "fluturii trăiesc doar o zi". Nu am trăit-o. Mă bucur doar că am recunoscut-o şi am totuşi şansa să o trăiesc. Minunea.
Era să spun "am uitat cum e să trăieşti minunea"..., daradevărul este că nu ştiu cum e să trăieşti minunea! Am fost mereu copilul care o privea de dincolo de fereastră. Prin suflet. Am ajuns şi să mă mint că o am, numai să nu mor de inimă rea. Acum, stau ca şi un copil pe marginea spectacolului, mă bucur în mine, râd, plâng şi rămân aşa...ţintuită în uimirea mea.
Cred că aşa este când viaţa îţi frânge zborul. De teamă, uiţi că ai aripi şi înveţi să umbli doar pe jos, trăgându-le după tine. La început, simţi o durere până în măduva sufletului. Apoi, te obişnuieşti cu ea ca şi cu aerul de bună dimineaţa. Uneori, le închidem pe dinăuntru. În noi. A trebuit să apari tu ca eu să văd cerul şi să îmi amintesc că oamenii uneori pot zbura!!!
A trebuit să apari tu ca eu să învăţ cât de puţin îi trebuie sufletului meu ca să fie fericit. Zâmbetul tău. Privirea ta. Vocea ta. Să învăţ cum sunt emoţiile pe care le simţi doar când priveşti un om. Un om drag. Foarte drag. Omul acela iubit care face din tine o persoană atât de importantă doar pentru că el...este!
Zilele trecute, deşi am stat atât de nemişcată în mirarea mea...am zburat cel mai frumos. Să nu mă întrebi. Nici eu nu ştiu cum. Nu ştiu cum poate un om să simtă aşa doar pentru că un alt om există, dar ştiu că am să îi mulţumesc vieţii şi lui Dumnezeu în fiecare clipă pentru că exişti atât, atât de frumos. Tu, îmi încălzeşti inima doar privindu-mă...şi nu e nevoie să îmi vorbeşti ca să te aud.
Tu...eşti şi e bine doar atât...că eşti,iar eu să pot să îţi fiu! Iubindu-te atât de mult, nici nu cred că mai are importanţă cum îţi sunt sau ce îţi sunt. Nici ce îţi voi fi sau nu îţi voi fi! De ai fi pământ, aş fi apă! De ai fi apă, aş fi albie! Dar pentru că eşti bărbat, sunt o femeie care te poartă în inima ei ca pe o rugăciune şi te va duce în sufletul ei până la capătul capătului şi cu mult dincolo...
Cum am spus...să nu mă întrebi. Nici eu nu ştiu cum. Tu doar...eşti şi asta e suficient ca viaţa mea să devină remarcabilă!

Dacă aş avea puterea de a fi oriunde aş vrea eu în lume, singurul loc unde aş alege să fiu, ar fi în braţele tale...şi numai acolo!