aş putea construi oameni din gânduri
şi oraşe întregi din visele lor
ţări şi lumi,
dar nu aş putea modela niciodată
un suflet ca al tău
mi-ar scăpa mereu printre degete
ca şi un zâmbet de copil
prin lumi de poveşti
aş putea ridica o nouă Atlantidă
din visele mele ruinate
şi din lacrimi,
dar nu aş putea nici măcar din cuvinte
să te conturez aşa cum
sufletul meu
luându-ţi forma mi te-a dat redându-mă
întruna
întruna
ţie!
Nu ştiu zilele voastre cum sunt. Sau dimineţile. Sau serile. Nopţile. Dar ale mele încep, trăiesc şi adorm tare frumos. Liniştite. Liniştit. Am un om. Unul singur. Un suflet de care mă agăţ până la cer. Salcia mea care plânge cu ramurile în sus. Sau cerul meu care devine atât de pământ când trebuie să mă susţină. Sunt un om norocos. Şi fericit. Nu ştiu de ce uneori scriu într-un ton atât de trist. Nu ar trebui. Dincolo de toate şi orice e fericirea de a fi, de a trăi ceea ce e de trăit. Noi oamenii suntem egoişti şi mereu nemulţumiţi. Vrem mereu mai mult, dar mai multul e în toată clipa rotundă de...acum. Prezentul e cel mai important. Trecutul e făcut să ne trezească din când în când. Să ne arate albume din noi. Sau să ne tragă de mânecă. Trecutul nu trebuie ţinut la piept. Asta înseamnă să uiţi să trăieşti. Viitorul. Nu trebuie să îl lăsăm să ne acapareze prea mult. Îi vom deveni sclavi. Vom uita să zâmbim dimineaţa celui de lângă noi. Vom uita să ieşim cu cei mici în parc sau să îi întrebăm cum sunt...de ce nu mai zâmbesc. Prezentul însă...merită toată atenţia. Aşa perfect sau imperfect cum e. El rotunjeşte viaţa. El pune cărămida. El clădeşte cu adevărat. Şi cum spuneam. Sunt egoistă şi eu. De aia scriu ce scriu... :). Şi greşesc lăsând uneori trecutul să adoarmă în braţe la mine. Uit să trăiesc gândindu-mă prea mult la: "ce va fi! ce voi fi! ce vom fi!". La naiba! Pot fi orice dacă suntem doi! ORICE! Iar când suntem trei sau patru sau ... sunt de-a dreptul invincibilă! Sunt un om fericit, înconjurată de oameni frumoşi pe care îi iubesc. Pe toţi la un loc şi pe fiecare în parte... Ramona, Stanica, Adrian, Rareş, Razvan, Corina, Liliana, ... Augusta mea iubita, familia. Mulţi dintre voi cei de aici pe care vă apreciez şi vă respect... Da, peste toate şi tot, dimineaţa me răsare printr-un suflet şi apune prin el şi ştiţi ce? Cred că e cea mai potrivită clipă!
O casă. Aceeiaşi. O casă albă de lemn. O terasă din podele obişnuite să scârţâie sub fiecare pas. Un balansoar scorojit de timp şi ros de carii. Un cer albastru, unduit deasupra unor dealuri nu foarte îndepărtate. Iarbă. Iarbă verde mirosind a reavăn. Flori. Flori de toate culorile şi mărimile. Ţârâit de greieri şi lăcuste. Păsări. Nu ştiu pentru voi ce înseamnă păsările, dar pentru mine înseamnă linişte..., multă linişte. Deci, linişte cu păsări.
Şi de la capăt. Un alt balansoar alături. Cerul rămâne unduit. Dealurile le trag mai aproape. Şi iarba. Între balansoare o măsuţă rotundă de cafea. Pentru tine. Când te vei trezi cafeaua va fi aici. Şi eu. Mai ales eu. Atunci, când vei coborî către mine, toate vor tăcea. Nu ştiu să aud nimic altceva când te văd. Doar pe tine. Şi privirea ta. Lumea spunea că tu nu ai ce căuta în acest scenariu. Nici eu. Că scenariul e cu susul în jos. Şi lumea noastră. Că noi călcăm pe nori, iar soarele răsare de la firul ierbii. Că eşti prea tânăr. Sau prea bătrân. Prea rar. Sau prea des. Că nici nu ai fi. Sau ai fi prea mult. Că nu sunt nimic. Sau sunt prea profund. Dar eu sunt singura care ştie. Eşti al meu. Nici mai mic. Nici mai mare. Nici mai tânăr. Nici mai bătrân. Eşti numărul meu firesc de suflet. Ştiu asta. Simt asta. Nu trebuia să bată toate inimile la unison ca să îmi confirme ceva ce eu trăiesc. E de ajuns inima mea. Inima ta. În iubire e nevoie de două inimi, restul sunt doar zgomote inutile într-o orchestră perfectă. Cât de frumos se unduieşte, se leagănă şi se învârte lumea meai! Cât de frumos se opreşte lăsând muzica să cânte. Încă. Şi nici nu ai ajuns aici. Lângă mine. Sau ai ajuns. E scenariul meu. Dacă vreau, tai şi lumea. Şi tot ce nu ţine de noi. Las doar greierii. Măsuţa de cafea. Balansoarele. Pe tine. Pe mine. Adaug un pârâiaş. Şi noi. Iubindu-ne. În timp ce pământul ni se unduieşte deasupra umerilor. Iar tu mă strigi pe nume. Eu te inspir. În suflet. Literă cu literă. Nimeni nu va şti niciodată nimic. Vor şti doar că în scenariul meu, un bărbat mă iubeşte, iar literele acelea nu se pot rosti decât de pe buzele mele. Deci, linişte. Linişte cu păsări. Cile doarme. Pentru cei care nu au citit primul scenariu, Cile e o bufniţă. Habar nu am de ce, dar iubesc bufniţa aia. Peste vise se aude cântând cocoşul. Îl auzi iubite? Trezeşte-te înainte să cânte a treia oară. Măcar, tu!
Nu-i între inimi vreun zăgaz înalt
Spre-a le opri. Iubirea nu-i iubire
De-şi schimbă focul după celălalt,
Fugară ca fugarul în neştire;
O,nu ! iubirea-i far nezguduit
Ce străjuieşte-n pîclă şi-n furtună,
O stea ce-ndrumă năvi necontenit
Şi care nu se-ntîmplă să apună.
Iubirea nu-i paiaţa Vremii . Ci
O floare dată coasei ei ce-o curmă.
Dar nu păleşte-abia ce-mboboci,
Ea neschimbată şade pîn’ la urmă.
Şi dacă versu-mi minte şi-i greşit
Nimic n-am scris , şi nimeni n-a iubit
"Şi între noi mai e un pas,
Atâta doar a mai rămas
Şi mă întreb: E doar un vis
Sau e iubire?"
sufletul meu era în mijlocul cerului când ai apărut
singur învăţa tumbe printre nori şi pământ de teamă
să nu înnebunească
ne-am ciocnit întâmplător tu de o parte a razei de soare
eu de cealaltă miraţi de atât de multă culoare în jur
se revărsa un râu de curcubee
când ai zâmbit, totul a luat culoarea ochilor tăi adânci
şi sufletul meu a devenit un zâmbet de aceeiaşi culoare
în timp ce te învăţa pe de rost
să te aibă mereu când vânturi vor bate şi totul va fi să fi fost
un vis te-aş rosti cu ochii închişi tuturor zilelor mele
şi aş reface paşii toţi
într-un zâmbet de aceeiaşi culoare o linie continuă între
nori şi pământ
de teamă şi iubire
"Dar între noi mai e un pas
Şi daca el a mai rămas,
E vina mea sau dreptul tău la fericïre?"
.......
Mi-e dor, dar mi-e bine deoarece ştiu că undeva acolo...eşti tu! Undeva acolo, undeva aici...atât, atât de aproape. Ciudat cum astept...ca şi cum ar trebui să intre tot aerul din lume doar printr-o singură gură de aer curat...şi toată frumuseţea prin liniştea care o aduci cu tine...
Cum ai spune tu iubitule? "Unde-mi eşti? Vreau aerul meu!!!"
Şi uite aşa, o inimă de om întregeşte o altă inimă de om, iar lumea devine rotundă şi mică precum un bob de linte, iar tu...mijlocul ei. Îmi amintesc. Încă îmi amintesc. Te culeg şi te pun la suflet sau cireşe la ureche, chiar dacă demult sunt trecute. Şi noi am fi, dar ştiu în sufletul meu că nu suntem. Şi ne vom fi. Într-o zi. Până atunci...deschid larg fereastra sufletul şi las cerul să intre cu toţi îngerii şi norii lui.
Aşa cum am spus şi în titlu, românii ar trebui să îşi schimbe sportul naţional din "Oină" în "Aruncatul pietrei", deoarece eu consider că avem o precizie mult mai bună la acest sport. Suntem mai exacţi şi alegem ţintele cu mare, mare atenţie. De regulă, nu ne lăsăm până nu le facem praf, până nu ne spunem toate punctele de vedere ca să fim siguri că nu am omis nici cel mai mic detaliu. Suntem nişte ţintari excepţionali. Luăm la ochi sufletul oamenilor şi aruncăm. Nu contează dacă doare au ba. Nu contează dacă avem dreptate au ba. Nu contează nici măcar dacă la celălalt capăt este un om. Contează doar să dăm din noi tot răul, toată fierea...ca şi cum, atunci ar fi momentul cel mai oportun pentru a ne descărca de toate gândurile negre care ne fac nopţi albe. la urma urmei, cred că nici măcar nu contează cine, ce a făcut ci contează doar ca noi să ne descărcăm pentru a ne induce o stare de bine. Suntem asemeni unor drogaţi care intră în sevraj dacă nu au în cine lovi cu vorbe. Dacă nu au pe cien eticheta. dacă nu au spre cine arăta cu degetul. Cum am mai spus, la noi nu contrează nimic! Dacă un un om realizează ceva în viaţa lui nu e bine. Îl facem hoţ, carierist, superficial, materialist, etc nu are importanţă nici măcar faptul că poate acel om nu este nimic din toate acestea ci a fost un om perseverent, inteligent care a ştiut să profite de anumite aspecte din viaţa sa şi să le folosească în folosul său. Asta înseamnă a specula inteligent portiţele pe care ţi le oferă viaţa. Dacă omul însă nu face nimic, iar nu e bine. este delăsător, leneş, prost, etc Dacă stă pe tuşă este lipsit de energie, este inconştient, o legumă a societăţii. Dacă este puţin din toate categoric ceva nu e în regulă, pentru că e prea bun, iar asta musai înseamnă că urmăreşte ceva, are un scop, trebuie să fie ceva, ceva acolo...doar nu pot exista oameni buni, nu?
Spun toate acestea, deoarece cazul lui Şerban Huidu m-a întristat, m-a dat peste cap sau peste suflet dacă pot spune asta. Am urmărit zile şi zile întregi cum un om care a comis o greşeală extrem de gravă şi dureroasă a fost luat în tirul unei ţări întregi. A fost jignit, umilit, i-a fost scormonită intimitatea, viaţa personală, greşelile de altă dată, i-au fost puse pe umeri până şi chestii care nu i-au aparţinut şi asta, fără ca cineva să se gândească la el ca şi om, ca şi soţ, ca şi tată, ca şi fiu al cuiva!!!
Ce contează? Doar a ucis, nu? Haide să-l ucidem şi noi mai mult decât şi-a ucis el sufletul şi moralul atunci, în acea zi nefastă pentru toţi cei implicaţi!
Mă întreb, oare de unde atât de multă răutate în noi? Pentru toţi în afară de noi! Acum a fost Huidu, dar cum am spus...nu contează cine este...contează doar să fie şi noi să avem în ce lovi cu multă, multă nesimţire şi lipsă de milă. ce naiba se întâmplă cu noi ca şi naţie? Oare aşa am fost noi mereu?
Nu ştiu, eu ştiu doar că oricui i se putea întâmpla ce i s-a întâmplat lui Huidu. Cunosc caz în care cineva nici măcar nu a avut viteză ci i-a sărit pur şi simplu o persoană în faţă şi din cădere, aceasta s-a lovit la cap şi a murit. Ştiu că nu a fost vina acelei persoane, dar mai ştiu că şi acum, după aproape 20 de ani nu şi-a revenit. Probabil că nu îşi va reveni niciodată. Aceasta se numeşte conştiinţă. Ea face diferenţa între noi ca şi oameni şi oameni. Şi alte câteva ingrediente aş spune eu.
Mai ştiu că pot exista fatalităţi în viaţa oricui. Sub diverse aspecte. Nu contează cum omori din culpă ci că s-a înfăptuit omorul. Poţi să îţi ţi copilul în braţe, să aluneci pe o coajă de banană şi să îl scapi cu capul de gresie. Moare. Sunt mai puţin vinovată decât Huidu? E tot omor din culpă. Există o victimă. Ba mai mult. Exemplele pot continua la nesfârşit deşi toţi veţi găsi de cuviinţă să spuneţi: "nu se pot compara cazurile" sau cine mai ştie ce alte contra-argumente care defapt şi la urma urmei nu sunt altceva decât simple şi patetice argumente pentru egoul nostru. Vrem mereu să demosntrăm că noi suntem cei care simţim cel mai adevărat, cel mai bine, cel mai frumos! Că ceea ce susţinem noi e cel mai bun argument. Că deşi şi celelalte exemple sunt bune, al nostru e mai apropiat de realitate.
Ne dorim mereu să avem ultimul cuvânt!
Este bine, dar, ar trebui să existe cazuri în care să ştim şi să învăţăm să lăsăm oamenii în pace în durerile lor şi să nu le mai îndesăm şi noi pe umeri mai mult decât pot duce. Om fi noi plămădiţi după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, dar dacă suntem mici dumnezei nu ar trebui să crucificăm zilnic oamenii de lângă noi doar pentru că noi avem ceva de spus şi ţinem morţiş să o facem!
Ruşine să vă fie tuturor: şi celor care aţi făcut din asta o ştire de senzaţie şi celor care şi-au hrănit orgoliile şi "spiritul de corectitudine" din ea! Ce senzaţie poate exista în tragedia unor familii unde au murit nişte oameni şi în familia cuiva care a ucis fără să vrea nişte oameni?
Când vom învăţa să tăcem naibii din gură atunci când se impune asta???
Nu ajunge circul, incultura şi alte lipse de calităţi pe care le dezvoltăm de la o vreme, mai trebuie să devenim şi răi, egoişti şi călăi de suflete, vieţi şi cariere???
Mă simt din ce în ce mai neputincioasă şi mai tristă privind în jur şi realizez că oamenii nu învaţă din exemple ci doar se folosesc de ele, le uită şi le repun în practică, iar apoi spun că ei nu sunt totuşi la fel de vinovaţi. Nu învăţăm nimic, decât să fim mai goi şi mai răi unii cu alţii!
într-o zi am să vreau să vorbesc despre tine, cu tine
în toată această ecuaţie simplă nu putem fi decât noi
şi iubirea noastră, rezultatul atât de minunat de a fi noi
într-o lume în care oamenii aleg să se înfăşoare în singurătate
în ziua aceea, am să te aştept îmbujorată doar în vorbele mele
în mijlocul camerei noastre cu pereţii văruiţi în alb,
în care vom avea o bibliotecă mare din lemn, două fotolii şi o
măsuţă rotundă de cafea lângă fereastră
în ziua aceea, am să las lumea dincolo de toate, dincolo de mine
şi gândurile. şi teama. şi aceste atât de multe..."şi".
în ziua aceea, am să mă îmbrac doar în sufletul meu tremurând
şi în razele lunii, iar focul ne va cânta şi se va juca atât de frumos
când vei intra pe uşă
tu...
tu eşti minunea aceea care
te-ai oprit în mijlocul vieţii mele plin de uimire
ca şi cum nimic din mine nu ar fi putut fi real
şi descoperindu-mă ai rămas atât de fericit
iubind-o
i-ai dai un alt sens decât tristeţii în care se îndrepta
ai ridicat-o şi ai lăsat-o să zboare, zâmbindu-i
oricum, mereu va zbura lângă pasul tău
atât de liberă, atât de în doi
şi, pentru că eu o vedeam atât de monotonă,
i-ai pus flori în păr,
vise în priviri,
soare în suflet
ai scos-o în fata unui lac mare şi frumos
adânc. atât de limpede
mi-ai zis:
"Priveşte femeie! Aşa te văd eu! Aşa tresari în mine!"
şi am ştiut că
TU
tu eşti cealaltă aripa a mea
şi când vei hotărî să nu mai zbori
alături de mine
întelegi?
de unde sunt acum, nu mai pot
să cad niciodată
pentru că e deplină clipa şi rotundă!
într-o zi am să vreau să vorbesc despre tine, cu tine
în ziua aceea, am să te aştept îmbujorată doar în vorbele mele
în ziua aceea, am să las lumea dincolo de toate, dincolo de mine
în ziua aceea, am să mă îmbrac doar în sufletul meu tremurând
şi în razele lunii, iar focul ne va cânta şi se va juca atât de frumos
când vei intra pe uşă
tu...
..............
Şi, cu această poezie scrisă chiar acum, la această oră din noapte, cu sufletul meu iubit, alături de sufletul meu, cu această melodie care m-a luat de mână şi m-a purtat în lumi despre care uitasem a mai fi...vă las azi, dar nu înainte de a vă spune noapte bună dragii mei, noapte bună blogspot, noapte bună iubitule... Pe mâine!
Era atât de multă linişte acolo. Linişte şi ape. Ape şi frânturi peste ape. Păsări. Ele au atât de multă linişte în zborul lor. În aripi. Doar uneori ţâşnesc. Gânduri. Apoi ţipă. Ţipă ca şi cum luna s-ar fi mutat în mijlocul zilei, iar ele s-ar fi transformat în lupi bătrâni. După ţipete, ape. Clipocit şi frânturi de timp în malurile lor. Toamna e aproape. Niciodată nu mi-am închipuit cum e toamna apelor. Acum, ştiu. Ape tremurânde peste copaci dezveliţi. Vânt ruginiu ce-şi plimbă povestea peste cercurile lor. Şi apoi...linişte. O noapte cu tot mai puţini greieri.
de la fereastra mea se vedea atât de multă zăpadă
şi frigul
frigul intra până în oase, în timp ce undeva departe
mă striga vântul întinzându-mă peste tot
de la fereastra mea nu se vedea niciodată soarele
decât în zilele în care, copiii îşi făceau din el zmee
de lumină
într-o zi însă, lângă fereastra mea s-a aşezat o inimă
mare, mare
zâmbea larg, desena cercuri, cercuri peste zăpezi,
iar ele se topeau cuminţi
frigul s-a desfăcut în mii de fluturi şi zbura prin oase,
prin sânge, prin buricul degetelor,
soarele strălucea frumos servind cafeaua de dimineaţă,
iar inima a căpătat voce
şoptind încet în inima mea atât de multe anotimpuri
încât din ea au început să zboare păsări,
să crească flori şi iarbă, să intre lumină şi cuvinte
până când m-a refăcut carne din carnea ei mie
iubindu-mă dintr-un bărbat
numai al meu!
............
Acest bileţel iubitule este altfel... pentru că tu faci din fiecare zi o alta. O altă culoare. Nuanţe în nuanţe. Ca şi când m-ai înveli în culori de mătase şi m-ai învăţa să zbor. Clipele sunt altfel. Magice! Nici una nu stă. Doar aerul meu. Aşteaptă. Te aşteaptă. Şi ştie. Ştie că nimic nu va mai fi la fel. Tot ce atingi în mine transformi într-o femeie fericită! Mulţumesc...
De la o vreme, aş putea scrie încontinuu. Fără oprire. Nu o fac mereu, pentru că las sufletul meu să mai scrie şi fără cuvinte. Acolo, adânc pe el. Direct. Fără intervenţia mea. Fără traduceri. Fără translaţii. Când sufletul e prea plin, scriu. Defapt strig, râd, plâng, iubesc, mă revolt, mă bucur...în cuvinte, prin cuvinte şi, toate astea pentru că există cineva care mă inspiră. Veţi spune. bine, bine, dar mereu este cineva, ceva. Da. Mereu este, pentru că altfel nu am putea scrie însă eu până acum, nu am cunoscut o astfel de sursă de inspiraţie. Mă întrebam de multe ori cum ar fi? Dacă nu va fi niciodată? Dacă acea sursă, clipă deplină va veni şi nu am să o recunosc? Dacă, dacă, dacă! Am uitat regula mea numărul unu. Viaţa nu e un pod pe care să-l construim şi să-l gândim pas cu pas pentru a trece pe deasupra mării. Viaţa e însăşi marea! E nebunia aia care acum e blândă, acum e rece, acum e caldă, acum e năvalnică, acum dă cu tine de toate malurile, acum te mângâie şi te poartă mereu, mereu către alte şi alte locuri, oameni, întâmplări, mirări! Cred că, viaţa mea devenise podul. Încercam să o domin. Să o calculez până în ultimul amănunt, până am uitat esenţialul...să o trăiesc! Să o respir prin toţi porii. Să mă bucur de ea. Să nu aştept nimic, pentru că dacă e să vină sau să fie, va veni şi va fi. Poţi merge în întâmpinarea vieţii, dar niciodată nu vei ştii unde este punctul de întâlnire. ASTA, e frumuseţea vieţii! Spontaneitatea ei! Modalitatea prin care ne surprinde. Uneori, ne închidem în noi. Ne învelim într-o carapace groasă să nu ne găsescă nimeni. Aşa sperăm să ne inhibăm trăirile, emoţiile sau, aşa sperăm să nu mai suferim. Nu se poate, atâta vreme cât avem carne şi oase, suflet şi amintiri. Ne închidem în noi să creăm lumea aceea perfectă care nu se va mai destrăma. Atâta vreme cât suntem acolo, nu se poate întâmpla nimic. Când ieşim, realizăm că în jurul nostru sunt doar ruine. Totul e dispărut. Nu mai găsim nimic. Ecouri şi praf. Asta se întâmplă când ne negăm. Îi negăm şi pe cei de lângă noi. Şi viaţa. Şi frumosul. Nu doar răul. Aşa am fost şi eu. Mi-am închis aripile în mine de teamă să zbor. Mi-am negat emoţiile de teamă să le trăiesc. Mi-am negat feminitatea, de teamă să nu fie remarcată. Mi-am negat libertatea, de teamă să nu îmi fie îngrădită. Mi-am negat sufletul, de teamă să nu-mi rămână într-o jumătate de aripă. Până, de la o vreme. Când, din mijlocul vieţii, mai liniar, mai haotic, mai senin, mai înceţoşat m-am trezit ciocnindu-mi sufletul de al altcuiva. La început a fost mirarea aceea că nu eşti singur în norii tăi. Apoi, a fost ca o durere. Orice ciocnire doare, chiar şi când e reuşită. Doare partea aceea din noi care se ridică cu ultimul ţipăt şi începe cu îndoielile, cu întrebările, cu dacă, dacă, dacă... Apoi, a fost liniştea. Şi seninătatea clipei. Şi a altei clipe. Apoi a alteia. Şi...m-am trezit cum sursa mea de inspiraţie mă aduna de pste tot. Din trecut, din prezent, din viitor şi luând din el, săruta şi lipea. Am crezut că asemeni unui puzzle, se vor vedea îmbinările. M-am înşelat. Se potriveau perfect. Nici eu nu reuşeam să văd unde am început eu şi se continua el. A reuşit să mă completeze perfect. Sufletul meu a devenit în sfârşit rotund. Întreg! Şi, acum, ştiind cum este să zbori cu sufletul în două aripi, cum este să te ştii întregit de cineva, înţeleg de ce oamenilor le este mereu teamă de singurătate, de faptul că nu vor cunoaşte niciodată...clipa aceea! Clipa aceea pentru care defapt te naşti şi pe care o cauţi o viaţă întreagă! Clipa aceea care te descoperă, te rupe în milioane de bucăţi, te reasamblează, te modelează, te renaşte şi te dă tuturor clipelor ce vor veni, să zbori! De acum, poate să se întâmple orice. Eu ştiu ce înseamnă să fi pe deplin fericită. Lăsată liberă. Apreciată. Respectată. Dorită. Iubită. Nu ştiu ce poate rezerva viaţa. Nici nu mai caut să aflu. Sunt însă pregătită pentru orice îmi va oferi. Indiferent câte căderi vor fi, nici una şi nici toate la un loc, nu pot să anuleze acest sentiment, această plinătate. Este ca şi când te-ai ruga în aceeiaşi biserică de ani de zile. La aceeiaşi icoană. Ai avea credinţa. Dar ar lipsi ceva să o facă să devină un căpătâi de viaţă. Să o împlinească. Şi, într-o zi, lângă tine s-ar aşeza un bărbat şi te-ar întreba: "Acum crezi că Sunt?". Din clipa aceea, nimeni nu îţi mai poate clinti credinţa. Nici măcar cel care ţi-a dăruit-o, iar asta, pentru că ţie ţi-a fost dat să crezi, să vezi, să simţi, să trăieşi miracolul. De la o vreme, nu m-aş mai opri din scris. Şi nu mă voi opri. Voi scrie mereu zâmbind. Mult mai mult decât până acum. Voi scrie zburând. Voi scrie dansând. Voi scrie despre lumi pe care nu le-am mai cunoscut şi pe care mă bucur că le-am găsit. Voi scrie despre mine. Şi despre un altfel de mine. Şi tot ce voi scrie, va fi din credinţă şi iubire. Credinţa că iubirea există dincolo de tot şi toate şi uneori o găseşti şi o întâlneşti exact când, unde şi de la cine te aştepţi cel mai puţin! Nu e ASTA frumuseţea vieţii??? Iar acum...shhhhîîîtttt...iubirea mea a adormit! Am să merg să mă ghemuiesc alături. Am să o privesc cum doarme şi cum a adormit toate lumile mele. Am să o sărut pe frunte. pe ochi. Pe suflet. Am să trag pătura încet şi am să spun şoptit...noapte bună iubirea mea...!!!
Era atât de multă toamnă în mine. Şi gânduri. Mai ales gânduri. Ciuguleau din sufletul meu mereu. Pescăruşi flămânzi de ape. Ochii mei i-au învăţat să zboare. Săbii albe către lună. Şi ţipete. Ochii se închideau încet, iar ei ţâşneau afară. capul pe spate, aripile larg deschise, ţipătul strident până în inima nopţii. Nimic. Doar un alt lup întins peste ape. şi atât. În rest, pescăruşi ce învaţă să zboare în orice anotimp şi peste orice ape.
Adună toată zăpada şi topeşte-o pe inima mea. Din ea vor creşte flori albe şi firave. Un mic soare în dimineţi reci. Voi cânta apelor. Şi cerului. Tu, te vei apleca de fiecare dată să mă culegi. Într-o zi, îmi vei zâmbi şi voi învăţa să plutesc. În altă zi, ai să mă pui la suflet. Am să ţi-l ţin în palme. Petale. Tu vei fi un miez de floare, iar eu casa ta. Vezi, iubite? Câte flori albe peste noi şi câtă minune?!
Azi, te-am luat de mână şi am alergat prin parc. Era plin de frunze. De toate culorile. Aşa, ca şi emoţiile nebune care dansează în noi. Un curcubeu de sentimente. Şi era cald. Atât de mult soare în ochii tăi încât am simţit nevoia să mă dezbrac de mine. De temeri. Şi am alergat liberă. Desculţă. Tu mă îmbrăcai cu zâmbetele tale. Eu cu îmbrăţişări. Tu îmi puneai în jurul umerilor şalul gurii tale. Eu mă preschimbam în rouă. Apoi, am făcut îngeraşi în frunze şi castele peste care ne aruncam precum doi copiii. Ne căutam mâinile cu înfrigurare. În jurul nostru nu exista nimeni. Trăim într-o lume intezisă oamenilor care nu cred în ea. Acolo suntem doar noi şi norii, iubite. Norii noştri sub diferite forme. Stau pe spate şi îţi arat un cal mare şi înaripat, iar tu vezi o rândunică. Eu te văd pe tine peste tot cerul meu. Tu mă aduci jos, peste fruntea ta, peste ochi, peste obraji, peste gură, peste umeri şi devin o bucată de pământ magic din care cresc fluturi ce nu mor decât odată cu noi. Azi, a fost doar o altă zi. Lângă sufletul tău. Acum, se lasă noaptea, iar eu ţi-am lăsat aceste rânduri, în locul braţelor mele. Un nou bilet care te sărută şi te iubeşte de noapte bună...iubitule...
Poate că nu am să te strig niciodată tare şi răspicat să te audă lumea... Nici nu vreau. Poate atunci nu ai mai fi. Sau ai dispărea. Cele mai frumoase sentimente locuiesc în noi. În cel mai adânc loc din suflet. Ca într-o casă unde ştim că suntem mereu liberi, fericiţi, iubiţi. Acolo mă aştepţi mereu în prag. Zâmbind. Atunci şi doar atunci eu mă simt acasă. Întreagă. Nu am nevoie să te rostesc afară când te privesc. Nu simt să mă audă lumea. E de ajuns să te chem în gând. Eşti mereu acolo. Şi nici nu trebuie să răspunzi. Ştiu că eşti. Eşti cel mai frumos "chiriaş" al inimii mele. Al vieţii mele. Iar cel mai frumos lucru ştii care e? Vii şi pleci când vrei, iar eu nu mă tem niciodată că nu te vei întoarce, iar eu nu te voi găsi aşteptându-mă. Cum spuneai..."numele aduc numai necazuri". Aşa că eu te strig doar..."iubitule". Pe litere te voi chema numai în braţele tale. Atunci când mă vei iubi cu fiecare din ele şi cu tine. Somn uşor iubitule...
mi-e dor şi ştii dacă n-ai şti
nici eu n-aş fi,
nici tu n-ai fi
nici aer şi nici cer, doar ger
atât îţi cer
uneori mă gândesc cum ar fi să cobor în mijlocul tău,
să mă strecor prin sărutul tău acolo, înăuntru
în lumea noastră frumoasă şi nebună de noi
unde se aud numai ecouri de suflet
să mă strecor prin pielea ta,
prin palmele tale,
ca şi când mi-aş scurge viaţa în tine,
iar tu m-ai naşte din nou
şi din nou
şi din nou
ori de câte ori îţi treci degetele prin părul meu,
peste buzele mele
odihnindu-le peste sânul meu stâng
privindu-mă unde nimeni nu m-a privit vreodată
în suflet
rază caldă şi timidă a dimineţii
uneori mă gândesc cum ar fi să ies din tine
printr-un ţipăt
în timp ce tu mi-ai şopti iubirea la ureche
până în adâncul cel mai adânc al meu
E ora 2:32. Am terminat de vizionat "Notebook". Da, ştiu. Pe unii v-am înnebunit deja cu el. Nici eu nu ştiu de câte ori l-am văzut. Sute. Şi nu exagerez. Însă, de câte ori îl revăd îmi vin în minte tot alte întrebări. Până acum, privindu-l am constatat că dragostea este ea însuşi un miracol. Nu e film. Chiar cred asta. Deşi mie nu mi-a adus nimic bun. Decât tristeţe şi pierdere. Nu pierdere materială. Pierderea de sine. Şi totuşi, cred că există. Cred în miracolul ei. Apoi, am constatat că poate face şi minuni. Oarecum, o face şi cu mine de la un timp. Mă dezmorţeşte. Mă adună de peste tot. Mă redă. Însă, oare ea ne poate salva? Asta, m-am întrebat azi...
Noapte bună...
Mă tot gândeam cum este să o iei aşa, singur din nou la drum. Răspunsul a venit simplu. Senin. Clar! - "Uşor!"! Dacă în locul în care te afli nu poţi fi lumină, nu e corect să îi tragi cu tine în întuneric sau în bâjbâieli pe cei din jur. Dacă simţi că nu poţi fi tu, că nu poţi evolua, nu poţi da totul din tine, e ca şi cum ai deveni o jumătate de măsură într-un pahar plin. Totul devine un non sens. Nu e nimic rău în începuturi. Şi alte începuturi. Şi alte. Până când te găseşti. Până când găseşti. Până poţi să te simţi util şi poţi să te desăvârşeşti pentru tine şi în acelaşi timp pentru cei ce te iubesc. Lăsându-te mereu deoparte, îi laşi şi pe ei. Pasiv, dar îi laşi. Aşa că...trebuie să reînveţi mersul. Un pas. Apoi altul. Şi altul. După câţiva, totul redevine clar. Menirea noastră este să lăsăm ceva în urma noastră. Dacă noi nu ne putem fi, ce putem lăsa??? Începuturile nu se sfârşesc mereu cu alte începuturi, cum nici sfârşiturile nu trebuie să însemne cap de linie! Găsirea a ceva, nu trebuie să fie începutul a ceva. Oricum, mi-am dat seama că oamenii nu îşi pot permite poziţia de mijloc în viaţă. Doar dacă acceptă să fie tuşieri. Oamenii care privesc viaţa ca şi când ei nu ar fi acolo. Irosindu-se. Oamenii trebuie să îşi găsească locul, liniştea, menirea, sufletul. Doar aşa vor putea fi borna, farul din viaţa celor de lângă ei. Altfel, vor fi mereu căutători pe ape tulburi. Vor găsi mereu lumi frumoase la început, dar pustii mai apoi. Viaţa trebuie să fie o călătorie în care noi nu trebuie să ne simţim propriul bagaj ci propriul zbor. Cu picaje, ruperi, ţâşniri. Nimic nu e liniar, dar totul trebuie să aibă un sens. Chiar şi picajele. Altfel, sunt doar picaje, iar restul nu mai este zbor. A fost doar o frumoasă întâmplare! Aşa că, ... un pas. Alt pas. Încă un pas...
De câte ori o ascult îmi aduc aminte de ziua aceea. O zi liniştită, dar încărcată de atâtea emoţii. Era ca şi cum ar fi trebuit să oprească un tren lângă fereastra mea. Nu ştiam de unde. Nu ştiam de ce. Nici cine va coborî. Am auzit doar uşa. Şi te-am văzut pe tine. Defapt nici nu te-am văzut. Dacă te-aş fi văzut aş fi uitat să respir. Te-am auzit. Te-a auzit şi sufletul meu deoarece a tresărit atât, atât de puternic. Şi tu...zâmbeai. Plin de tine. Plin de mine. Ştiai că nu vei pleca singur. Ştiai că nu vei rămâne singur. Din ziua aceea m-ai luat cu tine pentru totdeauna. Câte nebunii. Câte seri treze. Câte zâmbete. Câte lacrimi. Câte revolte. Câte rămâneri. o plecare! Puteai să pleci pentru totdeauna. Nu te-aş fi uitat. Cum aş fi putut? Atât de nebun şi frumos! Puteai spune orice nebunie şi aş fi uitat orice tristeţe. Cuvintele tale calde şi copilăroase îmi sărutau orice lacrimă de pe chip şi o transformau în fluturi de zâmbete. Încă poţi. Încă dai aripi zâmbetelor mele. Mă iubeai şi mă ţineai în braţe doar în cuvinte, iar eu tremuram în mijlocul lor. Mă făceai să trăiesc doar rostindu-mă. Mă faci încă. Şi eşti aici. Şi tot mi-e dor. Şi aş putea să fiu în mijlocul sufletului tău. Şi tot mi-ar fi dor. Să mă scald în ochii tăi de catifea şi tot mi-ar fi dor. Să mă iubeşti iar şi iar şi tot mi-ar fi dor. Aş putea trăi vieţi şi vieţi şi mi-ar fi dor mereu de încă o viaţă cu tine. De viaţa în care trenul chiar se opreşte. Tu chiar cobori. Eu chiar te pot atinge. Chiar m-aş putea scălda în privirea ta. De viaţa unde nu e interzis să iubeşti de-a binelea un bărbat în carne şi oase! Şi nu-i aşa că şi tu simţi la fel? Iar trenul...parcă nu mai ajunge niciodată!!!
simt uneori cum se rupe cerul sub mine
şi pământul
sufletul se scutură de mine, toamnă
a nimănui
nu-mi sunt nicăieri şi cum mă mai caut
şi cum nu mă mai găsesc!!!
nimeni, NIMENI
nu e o punte între mine şi mine
nici măcar între mine şi sufletul meu
mă rup,
mă ruuup...!
creangă sub un vânt atât de străin mie!
.....
în cădere te întreb: unde se sfârşesc oamenii Doamne?
"în ei,
se sinucid fără nici o scrisoare de rămas bun
îşi dau jos visele de pe ei, speranţele şi iubirile
se dezbracă de ei ca şi cum nu şi-ar mai fi
decât haine vechi undeva în cuierul altcuiva
şi se aruncă în gol
atât de în gol,
încât nimeni şi nimic să nu îi mai poată prinde
apoi, se caută
până în ei nu mai există nici un drum
care să ducă undeva!"
......
şi totuşi Doamne, oamenii au aripi alegerile
pe care le ţin ascunse în ei
fără să le deschidă largi vreodată
nu e aşa?
şi tot Tu Doamne,
Tu Dumnezeul nostru cel de toate zilele
eşti de vină de toate
cele nelese şi nefăcute de noi
nu e aşa?
...........
şi astfel mă rup şi eu
ca orice om mediocr, din prea multă resemnare
şi astfel rup cu mine toţi oamenii din sângele meu
încă viu,
iar Dumnezeu nu mă poate salva
pentru că nu-L las,
dar tot spun în gândul meu de fiecare seară Nu mă lăsa Doamne, atât de singură în mine
ca pe-o rană deschisă
din care toţi oamenii se scurg încet,
încet!!!
Sunt dimineţi mai altfel şi dimineţi ca aceasta. Pline de zâmbet şi soare. Dimineţi îmbrăcate în pielea ta şi vanilie. Dimineţi în care te-aş putea pune pe umeri şi aş zbura. Acolo. În lumea noastră cu albastru şi noi. În lumea unde copacii cresc până la cer. Sunt dimineţi în care mă învelesc în sufletul tău pentru mâine şi alt mâine şi alt mâine... când soarele tace ascuns între pietrele din noi. Şi sunt dimineţi în care te închid peste pleoapele mele să te am la drum greu. Sau bun. Peste tot. Nici că aş merge undeva fără acoperişul ochilor tăi. Cât de gol mi-ar fi aerul! Şi cât de gol îmi este. Dar azi, este o astfel de dimineaţă. Peste pământul meu s-a întis tot cerul. Câte păpădii de nori şi cât de mult Tu!!!
veniţi! circul este gratis!
sufletul este din nou la trapez
în timp ce sub el se deschide lumea
asemeni unui umăr de curcubeu
în tribună oamenii calcă peste gândurile mele
trosnesc
nici nu mai contează cum lipesc gumă de mestecat
pe inima mea
tace
în timp ce o culoare a prins aripi şi m-a făcut erou
nu mai contează lumea
nici ce nu a făcut ea sau a făcut prea mult
nici saltul mortal
nici eşecul
contează doar pata de culoare şi îngheţata de ciocolată
pe care am să mi-o cumpăr, pentru că am poftă de viaţă
de vis şi zâmbet
azi, am fost doar Dorothy
mâine am să fiu Wendy
zborul, mi se potriveşte mai bine
când e în două suflete
Cred că azi, am să păşesc peste tot cerul. De la stânga la dreapta, în sus şi în jos. Nu am să spun nimic. Nici nu am să râd, nici nu am să zâmbesc. Mă voi plimba doar. Desculţă. Desculţă de tot şi toate. Chiar şi de mine. Uneori mă car ca pe o povară. Şi, nu ştiu de ce. De obicei mă simt atât de goală încât nici nu ar trebui să se simtă ceva. Am să adun stele. Pentru voi. Pentru mine e prea departe. Eu aştept. Aştept să o găsească altul. Şi să mi-o dea. Aşa, ca şi cum ai da cuiva un suflet. Atunci aş zâmbi. Şi aş râde. Şi aş ţopăi. Şi aş ţipaaaaaa cât m-ar ţine plămânii sufletului meu. Ar fi un cer binecuvântat acela. Şi o stea. Şi, mă rog, poate credeţi că am luat-o pe lângă sau nu ştiţi ce doresc să spun. Deşi, eu am senzaţia că mulţi se regăsesc în amalgamul acesta nebun de cuvinte. Iar asta, nu poate decât să mă întristeze. Cum spuneam,...azi, am să mă plimb peste o bucată de cer. Am să arunc lasoul gândurilor după nori. Am să adorm pe ei şi mă voi lăsa dusă peste tot celălat cer unde nu cred că voi ajunge vreodată.
Nu ştiu ce înseamnă Metallica pentru alţii, dar pentru mine înseamnă multe amintiri. Înseamnă o lună mare şi plină, o toamnă cu păr cârlionţat şi zâmbet larg. Înseamnă ceea ce nu se uită niciodată. Sărut furat. Înseamnă tinereţea aceea cu cireşe la ureche. Şi înseamnă muzică. Profunzime. Sunetele care îţi curg sub piele...
Ne face o deosebită plăcere să vă invităm să participați la Târgul de Carte, ediţia a VII-a, organizat de Biblioteca Judeţeană “Duiliu Zamfirescu” Vrancea, în perioada 6-8 octombrie 2011.
Târgul de Carte se va desfăşura în foaierul şi holul Teatrului Municipal Maior Gh. Pastia din Focşani.
Biblioteca Judeţeană „Duiliu Zamfirescu” Vrancea îşi propune în acest an ca temă a Târgului de Carte - CĂRŢI LA PORŢILE VRANCEI. Prin acesta vom promova şi vom aduce în atenţia comunităţii personalităţi, scriitori şi cărţi din Vrancea.
În acelaşi timp dorim să promovăm lectura de calitate şi scrisul, să uşuram accesul cititorilor la carte din punct de vedere material (reduceri/promoţii) şi informaţional să sprijinim creaţia, editarea, comercializarea, difuzarea şi promovarea cărţii româneşti şi în special al celei locale prin intermediul bibliotecii.
Pe parcursul celor trei zile de târg se vor desfăşura activităţi incluzând lansări şi prezentări de carte, expoziţii, întâlniri cu scriitorii, întâlniri profesionale și un Schimb de Jucării - în parteneriat cu Asociația ZIBO HELP și Cabral.
Deci, astăzi, 1 Octombrie, vă aştept cu mic şi mare să participaţi la evenimentul "Noaptea Bibliotecilor", din Adjud. Între 18:30 – 19:00 am să fiu acolo, pentru a vă spune o "Poveste de seară" care să vă amintească cum este să devenim din nou mici. Poate, spun doar poate, dacă veţi fi cuminţi, am să vă amintesc şi cum să faceţi să ajungeţi acolo...în lumea basmelor:
"Dacă vreţi să ajungeţi aici, ar fi o cale. Nici prea grea, nici prea uşoară. Închideţi ochii, bateţi din călâie de trei ori, vă învârtiţi de alte trei şi pocniţi din degete. Dacă vi se pare mult prea greu, atunci puteţi doar să mă chemaţi."
Programul integral:
Noaptea Bibliotecilor la Biblioteca Municipală Adjud - Vrancea
1-2 octombrie 2011
Biblioteca Municipală Adjud participă, la evenimentul Noaptea Bibliotecilor, proiect iniţiat de Asociaţia Excedo, în parteneriat Asociaţia Naţională a Bibliotecilor Publice din România (ANBPR) şi Asociaţia Marketer Club.
Program eveniment:
Orar eveniment: 18:00-02:00
18:00 – 18:10 Deschiderea programului, prezentarea evenimentelor
18:10 – 18:30 Jocuri, jucării la Ludoteca Căutătorii de Comori
18:30 – 19:00 Povestea de seară în lectura scriitoarei Ramona Sandrina Ilie la Sala de lectură pentru copii
19:00 – 19:30 Atelier Şah în spaţiu multifuncţional
19:30 – 19:50 Ştim să circulam corect?
Teste interactive de circulaţie pe calculatoarele Biblionet; participă elevii de la Clubul Copiilor Adjud sub îndrumarea prof. Petre Valea
19:50 – 20:30 Adjudul în imagini – prezentări proiectate
20:30 – 21:00 Prezentarea expoziţiei Carte cu autograf în colecţia bibliotecii
21:00 – 22:00 Epigrama românească de-a lungul timpului; reprezentanţi clasici şi actuali
Prezintă scriitorul adjudean Ion Croitoru
22:00 – 23:00 1 Octombrie – Ziua Internatţonală a persoanelor în vârstă
* Biblionet pentru bunici
* Promovarea colecţiilor şi serviciilor de bibliotecă destinate persoanelor de vârsta a treia
23:00 – 24:00 1 Octombrie – Ziua Internatţonală a Muzicii
Audiţii la preferinţele auditoriului, promovarea colecţiilor audio în Sala Multimedia
00:00 – 02:00 Vizionare de film la Sala Multimedia
Activităţi permanente pe durata manifestării:
* Prezentarea bibliotecii şi a serviciilor de bibliotecă
* Secţiile bibliotecii vor fi deschise
* Se fac înscrieri la bibliotecă
* Se primesc donaţii de cărţi
* Vor putea fi vizitate:
** Expoziţia de icoane
** Expoziţia de carte – Noutăţi editoriale
în mijlocul lanului de gânduri stau eu
inima mea, e undeva între cer şi pământ
prin păr îmi trece vântul
răscolindu-l
precum o carte fără vreo filă goală
de după ureche mi-a zburat un fluture de cerneală
ultimul dintre ei
am să-l scriu ţie pe o aripă de pasăre sângerie
apoi, am să îi împachetez aripile,
un avion de hârtie vie peste cerul acesta mare
la capătul căruia
stă atârnată o cabină de telefon - soarele
din care ţâşnesc voci de lumină
direct către sufletul meu
tu
aici, am să te aştept
o veşnicie fie. am să mă scriu cuvânt cu cuvânt
şi am să mă trimit
în ţara de dincolo de poveste. acolo unde oamenii
te şterg. ca şi cum, ai fi mereu o foaie goală
în mijlocul căreia răstignesc fluturi,
iar apoi îi resuscitează
cu apă de ploaie
