(Sursa: internet)
De la o vreme, aş putea scrie încontinuu. Fără oprire. Nu o fac mereu, pentru că las sufletul meu să mai scrie şi fără cuvinte. Acolo, adânc pe el. Direct. Fără intervenţia mea. Fără traduceri. Fără translaţii. Când sufletul e prea plin, scriu. Defapt strig, râd, plâng, iubesc, mă revolt, mă bucur...în cuvinte, prin cuvinte şi, toate astea pentru că există cineva care mă inspiră. Veţi spune. bine, bine, dar mereu este cineva, ceva. Da. Mereu este, pentru că altfel nu am putea scrie însă eu până acum, nu am cunoscut o astfel de sursă de inspiraţie. Mă întrebam de multe ori cum ar fi? Dacă nu va fi niciodată? Dacă acea sursă, clipă deplină va veni şi nu am să o recunosc? Dacă, dacă, dacă! Am uitat regula mea numărul unu. Viaţa nu e un pod pe care să-l construim şi să-l gândim pas cu pas pentru a trece pe deasupra mării. Viaţa e însăşi marea! E nebunia aia care acum e blândă, acum e rece, acum e caldă, acum e năvalnică, acum dă cu tine de toate malurile, acum te mângâie şi te poartă mereu, mereu către alte şi alte locuri, oameni, întâmplări, mirări! Cred că, viaţa mea devenise podul. Încercam să o domin. Să o calculez până în ultimul amănunt, până am uitat esenţialul...să o trăiesc! Să o respir prin toţi porii. Să mă bucur de ea. Să nu aştept nimic, pentru că dacă e să vină sau să fie, va veni şi va fi. Poţi merge în întâmpinarea vieţii, dar niciodată nu vei ştii unde este punctul de întâlnire. ASTA, e frumuseţea vieţii! Spontaneitatea ei! Modalitatea prin care ne surprinde. Uneori, ne închidem în noi. Ne învelim într-o carapace groasă să nu ne găsescă nimeni. Aşa sperăm să ne inhibăm trăirile, emoţiile sau, aşa sperăm să nu mai suferim. Nu se poate, atâta vreme cât avem carne şi oase, suflet şi amintiri. Ne închidem în noi să creăm lumea aceea perfectă care nu se va mai destrăma. Atâta vreme cât suntem acolo, nu se poate întâmpla nimic. Când ieşim, realizăm că în jurul nostru sunt doar ruine. Totul e dispărut. Nu mai găsim nimic. Ecouri şi praf. Asta se întâmplă când ne negăm. Îi negăm şi pe cei de lângă noi. Şi viaţa. Şi frumosul. Nu doar răul. Aşa am fost şi eu. Mi-am închis aripile în mine de teamă să zbor. Mi-am negat emoţiile de teamă să le trăiesc. Mi-am negat feminitatea, de teamă să nu fie remarcată. Mi-am negat libertatea, de teamă să nu îmi fie îngrădită. Mi-am negat sufletul, de teamă să nu-mi rămână într-o jumătate de aripă. Până, de la o vreme. Când, din mijlocul vieţii, mai liniar, mai haotic, mai senin, mai înceţoşat m-am trezit ciocnindu-mi sufletul de al altcuiva. La început a fost mirarea aceea că nu eşti singur în norii tăi. Apoi, a fost ca o durere. Orice ciocnire doare, chiar şi când e reuşită. Doare partea aceea din noi care se ridică cu ultimul ţipăt şi începe cu îndoielile, cu întrebările, cu dacă, dacă, dacă... Apoi, a fost liniştea. Şi seninătatea clipei. Şi a altei clipe. Apoi a alteia. Şi...m-am trezit cum sursa mea de inspiraţie mă aduna de pste tot. Din trecut, din prezent, din viitor şi luând din el, săruta şi lipea. Am crezut că asemeni unui puzzle, se vor vedea îmbinările. M-am înşelat. Se potriveau perfect. Nici eu nu reuşeam să văd unde am început eu şi se continua el. A reuşit să mă completeze perfect. Sufletul meu a devenit în sfârşit rotund. Întreg! Şi, acum, ştiind cum este să zbori cu sufletul în două aripi, cum este să te ştii întregit de cineva, înţeleg de ce oamenilor le este mereu teamă de singurătate, de faptul că nu vor cunoaşte niciodată...clipa aceea! Clipa aceea pentru care defapt te naşti şi pe care o cauţi o viaţă întreagă! Clipa aceea care te descoperă, te rupe în milioane de bucăţi, te reasamblează, te modelează, te renaşte şi te dă tuturor clipelor ce vor veni, să zbori! De acum, poate să se întâmple orice. Eu ştiu ce înseamnă să fi pe deplin fericită. Lăsată liberă. Apreciată. Respectată. Dorită. Iubită. Nu ştiu ce poate rezerva viaţa. Nici nu mai caut să aflu. Sunt însă pregătită pentru orice îmi va oferi. Indiferent câte căderi vor fi, nici una şi nici toate la un loc, nu pot să anuleze acest sentiment, această plinătate. Este ca şi când te-ai ruga în aceeiaşi biserică de ani de zile. La aceeiaşi icoană. Ai avea credinţa. Dar ar lipsi ceva să o facă să devină un căpătâi de viaţă. Să o împlinească. Şi, într-o zi, lângă tine s-ar aşeza un bărbat şi te-ar întreba: "Acum crezi că Sunt?". Din clipa aceea, nimeni nu îţi mai poate clinti credinţa. Nici măcar cel care ţi-a dăruit-o, iar asta, pentru că ţie ţi-a fost dat să crezi, să vezi, să simţi, să trăieşi miracolul. De la o vreme, nu m-aş mai opri din scris. Şi nu mă voi opri. Voi scrie mereu zâmbind. Mult mai mult decât până acum. Voi scrie zburând. Voi scrie dansând. Voi scrie despre lumi pe care nu le-am mai cunoscut şi pe care mă bucur că le-am găsit. Voi scrie despre mine. Şi despre un altfel de mine. Şi tot ce voi scrie, va fi din credinţă şi iubire. Credinţa că iubirea există dincolo de tot şi toate şi uneori o găseşti şi o întâlneşti exact când, unde şi de la cine te aştepţi cel mai puţin! Nu e ASTA frumuseţea vieţii??? Iar acum...shhhhîîîtttt...iubirea mea a adormit! Am să merg să mă ghemuiesc alături. Am să o privesc cum doarme şi cum a adormit toate lumile mele. Am să o sărut pe frunte. pe ochi. Pe suflet. Am să trag pătura încet şi am să spun şoptit...noapte bună iubirea mea...!!!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu