Nu ştiu zilele voastre cum sunt. Sau dimineţile. Sau serile. Nopţile. Dar ale mele încep, trăiesc şi adorm tare frumos. Liniştite. Liniştit. Am un om. Unul singur. Un suflet de care mă agăţ până la cer. Salcia mea care plânge cu ramurile în sus. Sau cerul meu care devine atât de pământ când trebuie să mă susţină. Sunt un om norocos. Şi fericit. Nu ştiu de ce uneori scriu într-un ton atât de trist. Nu ar trebui. Dincolo de toate şi orice e fericirea de a fi, de a trăi ceea ce e de trăit. Noi oamenii suntem egoişti şi mereu nemulţumiţi. Vrem mereu mai mult, dar mai multul e în toată clipa rotundă de...acum. Prezentul e cel mai important. Trecutul e făcut să ne trezească din când în când. Să ne arate albume din noi. Sau să ne tragă de mânecă. Trecutul nu trebuie ţinut la piept. Asta înseamnă să uiţi să trăieşti. Viitorul. Nu trebuie să îl lăsăm să ne acapareze prea mult. Îi vom deveni sclavi. Vom uita să zâmbim dimineaţa celui de lângă noi. Vom uita să ieşim cu cei mici în parc sau să îi întrebăm cum sunt...de ce nu mai zâmbesc. Prezentul însă...merită toată atenţia. Aşa perfect sau imperfect cum e. El rotunjeşte viaţa. El pune cărămida. El clădeşte cu adevărat. Şi cum spuneam. Sunt egoistă şi eu. De aia scriu ce scriu... :). Şi greşesc lăsând uneori trecutul să adoarmă în braţe la mine. Uit să trăiesc gândindu-mă prea mult la: "ce va fi! ce voi fi! ce vom fi!". La naiba! Pot fi orice dacă suntem doi! ORICE! Iar când suntem trei sau patru sau ... sunt de-a dreptul invincibilă! Sunt un om fericit, înconjurată de oameni frumoşi pe care îi iubesc. Pe toţi la un loc şi pe fiecare în parte... Ramona, Stanica, Adrian, Rareş, Razvan, Corina, Liliana, ... Augusta mea iubita, familia. Mulţi dintre voi cei de aici pe care vă apreciez şi vă respect... Da, peste toate şi tot, dimineaţa me răsare printr-un suflet şi apune prin el şi ştiţi ce? Cred că e cea mai potrivită clipă!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu